[language-switcher]
Fragment: Eseist, poet, prozator şi dramaturg român Geliu Naum este considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist şi unul dintre ultimii mari reprezentanţi ai acestuia pe plan european. În familia Naum, trecutul era mai mult decât memorie era o rădăcină vie. În secolul al XIX-lea, strămoşii lui Andrei Naum – tatăl viitorului poet- părăsiseră Macedonia fugind de persecuţiile otomane. Erau armâni, oameni înrădăcinaţi în tradiţie, în limbă si în drum. S-au oprit în România, aducând cu ei nu doar greutatea unul exil, ci şi o formă de supravieţuire culturală care avea să se transmită din generaţie în generaţie. Andrei Naum, născut în 1875, a fost poet. Scria în reviste, cu un ton pe care fiul său îl va numi mai târziu „cuminte”.
A fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărăşeşti şi al soţiei acestuia, Maria Naum, născută Roşa Gluck. În 1926 intră la Liceul Dimitrie Cantemir din Bucureşti, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. În contextul unei Românii zguduite de conflict, cu o mamă nevoită să ţină singură şase copii, moştenirea poetică a lui Geliu Naum a fost un ideal purtat mai departe. Nu în forma poeziei „cuminţi”, ci printr-o scriitură care avea să se încarneze, mai târziu, în revolta şi onirismul suprarealist. După moartea tatălui, familia Naum s-a trezit într-o succesiune de case schimbate din necesitate, nu din alegere. Bucureştiul interbelic putea fi, pentru o văduvă cu şase copii, un oraş aspru. Însă copilul Geliu părea să trăiască într-un registru diferit, puţin preocupat de lipsuri, absorbit de propriul univers interior şi de o curiozitate care căuta mereu forme de expresie. Citea inserturile pentru public, pentru „durii” din galerie. În schimbul vocii lui, primea biletul de intrare gratuit şi uneori câteva bomboane. Nu era o scenă inocentă, ci una care anunţa, încă de timpuriu, o relaţie cu textul sl cu vocea. Băiatul învăţa, fără să ştie, ce înseamnă să construieşti o atmosferă, să traducă imaginea în cuvinte.
Fragment: Pedagog, filolog, preot şi etnograf, Joseph Haltrich este o personalitate marcantă nu numai pentru locuitorii Sighişoarei, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii, ci şi a românilor de pretutindeni.
Haltrich s-a născut la Reghin, în data de 22 iulie 1822 şi s-a stins din viaţă, la vârsta de 64 de ani, pe 17 mai 1886, la Sighişoara, fiind înmormântat în satul Şaeş, comuna Apold.
Şcoala primară a urmat-o în oraşul său natal, transferându-se apoi, în 1836, la liceul protestant din Sighişoara unde şi-a încheiat studiile în 1845. În acelaşi an s-a înscris la Universitatea din Leipzig, unde a studiat teologia, filologia şi istoria, până în anul 1847. După terminarea studiilor, timp de un an, Josef Haltrich a făcut numeroase vizite de aprofundare a pregătirii sale universitare, în Germania, unde a audiat cursurile ţinute de fraţii Grimm. Aceste cursuri l-au influenţat şi impresionat profund, astfel că a decis să îsi dedice o bună bucată de vreme studierii folclorului săsesc din România. Acest lucru a dus la elaborarea multor lucrări şi publicaţii de specialitate.
Începând cu anul 1848 şi până în anul 1872, Joseph Haltrich s-a dedicat învăţământului. Mai întâi a fost numit profesor particular al copiilor contelui Jânos Bethlen cel Bătrân, la Cluj, post pe care l-a ocupat doar puţină vreme deoarece s-a îmbolnăvit foarte grav de febră tifoidă, fiind nevoit să renunţe la acest post şi să se întoarcă în casa părintească. La sfârşitul lunii octombrie, începutul lunii noiembrie 1848, casa părintească a ars din temelii, iar el s-a mutat la nişte rude din Bistriţa. La finalul aceluiaşi an, Haltrich a fost numit profesor la şcoala pe care a absolvit-o la Sighişoara şi, ulterior, rector al Gimnaziului Evanghelic sighişorean, actuala şcoală germană, care, din anul 1972, îi poartă numele. Important de menţionat este faptul că Haltrich a fost primul profesor de pe teritoriul României care a introdus studiul gimnasticii ca materie şcolară, fiind sub influenţa sistemului german de educaţie, şi a dispus construirea primei săli de sport de pe teritoriul României.
Fragment: Înfiinţarea supremei instituţii de cultură şi de ştiinţă a României a fost precedată de constante şi susţinute eforturi, ale căror începuturi apar în secolul al XVl-lea, în vremea domnilor Petru Cercel al Ţării Româneşti şi Despot Vodă al Moldovei, primii care au intenţionat să creeze „academii” în cele două capitale la Târgovişte şi, respectiv, la Suceava. Încercări s-au înregistrat şi în anii următori, concretizate îndeosebi în organizarea Academiilor domneşti de la Bucureşti (1688) şi laşi (1707), în care s-au format viitoarele elite creştine din întreg Sud-Estul european şi din Orientul Apropiat şi care vor deveni, în secolul al XlX-lea, primele universităţi din România.
Societatea românească în curs de modernizare avea nevoie însă de o alt fel de academie, organizată după modelul celor din Europa occidentală, adică de un for al personalităţilor eminente ale vieţii intelectuale, un grup de reflecţie şi acţiune, care să contribuie la progresul general al societăţii prin ştiinţă şi cultură. Prima formă imaginată pentru această concentrare de învăţaţi au fost societăţile cu scopuri în general literare şi culturale, apărute mai întâi din iniţiative locale la Braşov (1821), Bucureşti (1844), Sibiu (1861), Cernăuţi (1862). Succesul lor a încurajat eforturile în direcţia creării unei instituţii centrale pentru promovarea creaţiei literare şi ştiinţifice, dar mai cu seamă pentru întocmirea unui dicţionar şi a unui glosar al limbii române. Aceasta a fost instituţia înfiinţată la 1/13 aprilie 1866 Societatea Literară Română – care şi-a început însă activitatea în anul următor, sub numele de Societatea Academică Română. Noua instituţie a fost de la începuturile ei naţională, enciclopedică şi activă.
A fost naţională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spaţiul românesc. Conform decretului de înfiinţare, cei 21 de membri fondatori erau personalităţi marcante atât din Moldova şi Ţara Românească, dar şi din teritoriile româneşti aflate sub stăpânirea imperiilor străine: habsburgic (Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina), ţarist (Basarabia) şi otoman (din rândul aromânilor din Peninsula Balcanică).
Fragment: Fratele mai mic al celebrului scriitor şi critic Geo Bogza, Radu Tudoran a avut o copilărie marcată de fascinaţia pentru literatură si călătorii.
A urmat Şcoala Militară de Ofiţeri de la Sibiu, absolvind în 1932, însă pasiunea sa pentru scris a prevalat asupra carierei militare. După ce a renunţat la uniforma militară, Radu Tudoran s-a dedicat scrisului si a debutat în 1940 cu romanul Oraşul cu fete sărace, o poveste cu influenţe balzaciene despre destinul unor personaje dintr-un mic oraş de provincie. Adevăratul succes l-a cunoscut însă în 1946, când a publicat Toate pânzele sus!, una dintre cele mai iubite cărţi de aventuri din literatura română. Inspirat din literatura de aventuri marinăreşti, autorul spune povestea căpitanului Anton Lupan, care pleacă împreună cu echipajul său pe corabia Speranţa într-o expediţie de explorare a Ţării de Foc. Cu un stil captivant şi personaje memorabile precum Gherasim, Ieremia, Ismail şi Haralamb, cartea a devenit rapid un succes.
În 1977, romanul a fost adaptat într-un serial TV de mare succes, regizat de Mircea Mureşan, consolidănd sl mai mult popularitatea scriitorului. Radu Tudoran nu s-a limitat la literatura de aventuri. A scris numeroase romane istorice şi sociale, printre care: Fiul risipitor {1947) – un roman despre destin şi căutarea identităţii, Dunărea revărsată (1958) – evocare a transformărilor sociale din România, Un port la răsărit (1941) – poveste dramatică despre viata marinarilor, Ciclul Sfârşit de mileniu – o frescă amplă a României din secolul XX, Ultimii Ani si Moştenirea. După 1989, Radu Tudoran s-a retras din viaţa publică şi s-a stins din viaţă pe 18 noiembrie 1992, la Bucureşti. Deşi în perioada comunistă unele dintre operele sale au fost marginalizate, valoarea scrierilor sale a fost redescoperită după căderea regimului.
Fragment: ”Se cade, înainte de toate, să-l mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul de a ne fi învrednicit ca, la această zi de pomenire a sfântului, să facem gândului nostru popas şi să medităm asupra celor spuse de părintele nostru exarh, care păstoreşte peste mănăstirile din de Dumnezeu păzită Episcopie a Giurgiului, să medităm la fiecare dintre lucrurile pe care aceşti mari păstori ai Bisericii – unul, Mitropolitul losif Naniescu, care s-a ridicat de aici, din schitul acesta care se chema pe vremuri Schitul Strâmbu, s-a ridicat şi a devenit, cum deja s-a spus de către părintele nostru exarh, episcop la Argeş, ulterior Mitropolit al Moldovei.
Discutam cu confraţii noştri din slujire astăzi, în Sfântul Altar, în momentul împărtăşirii credincioşilor, la Chinonic, despre faptul că unul dintre cei mai mari mitropoliţi ai Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul losif Naniescu, nu întâmplător a venit aici, la acest schit ctitorit în perioada de domnie a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, care a domnit între anii 1512-1521, o personalitate – şi una, şi cealaltă – marcante ale vieţii socio-politice româneşti, dar şi ecleziastice. Înţelegem aceasta din una dintre cărţile de căpătâi din perioada medievală a românilor: cartea „învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” , o carte extrem de importantă, desigur scrisă la vremea aceea de către domnitor în litera şi în limba slavonă, care era limbă de cult în perioada respectivă. Această carte este, în esenţă, un manual despre cum trebuie să se comporte şi cum trebuie să fie un lider.
Fragment: Ştefan Octavian losif, (Şt.O.losif) poet şi traducător, custode de muzeu, a văzut lumina zilei la 11 octombrie 1875, la Braşov. Primeşte numele Ştefan Octavian și crește în familia profesorului licenţiat în filologie la Leipzig şi a Paraschivei, născută Mihălţeanu, nepoata lui G. Munteanu, primul traducător al „Suferinţelor tânărului Werther” în limba română. La şase ani, copilul, pentru a fi cât mai aproape de casă, este înscris la o școală de fete. Adoră natura şi muntele Tâmpa îi este loc de joacâ. În anul 1882 vede spectacolul de operetă „Crai nou”, a lui Ciprian Porumbescu. Este profund impresionat, participă la repetiţii, învaţă rolurile şi se declară cucerit de farmecul teatrului.
Din 1885 studiază la „Gimnaziul mare public român” , o instituţie cu programă umanistă, unde învaţă temeinic latina, franceza şi maghiara. Peste ani, va traduce din toate aceste limbi. Debutează cu o poezie despre Mihai Viteazul, într-o culegere editată de loan Pop-Reteganul în 1888, ,,Poveşti ardeleneşti”. Peste un an întreaga familie se mută la Sibiu, unde, în lipsa unei şcoli româneşti care să corespundă pregătirii lui, este înscris în clasa a V-a a liceului maghiar. Continuă să scrie versuri melancolice, începe chiar şi o dramă cu temă istorică, pe care însă nu o va termina niciodată.
Fragment: În 1990, Parlamentul României a hotărât prin Legea nr. 10 din 31 iulie, proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990.
La 1 Decembrie 1990, Ziua Naţională a României a fost sărbătorită în mod solemn, atât la Alba Iulia, unde au participat numeroase oficialităţi române la ceremoniile organizate, căt şi la Arcul de Triumf din Bucureşti, unde a avut loc o impresionantă paradă militară. Începând din 1990, tradiţia sărbătoririi acestei zile s-a menţinut în Bucureşti şi în alte oraşe din întreaga ţară, marcăndu-se atăt prin parade militare şi ceremonii cu depuneri de coroane, precum şi prin diverse manifestări culturale. Procesul de făurire a statului naţional unitar român a fost încheiat prin Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei si Maramureşului cu România.
Fragment: Sfinţirea Catedralei Neamului marchează clipa mult aşteptată de întreaga lume ortodoxă. Altarul credinţei româneşti şi-a deschis astăzi porţile, Iar la ceremonia solemnă au participat cei mai importanţi oficiali ai statului.
Ideea de a construi o „catedrală a ţării” în Capitală s-a născut la sfârşitul secolului al XlX-lea. Până la actuala formă a Catedralei Neamului, care se ridică pe Dealul Arsenalului, au fost dezbătute zeci de propuneri arhitecturale şi s-au luat în calcul cel puţin şapte variante de amplasament. Cel mal mare lăcaş de cult construit în România este mai mult decât un proiect controversat care costă 80 de milioane de euro. Catedrala Mântuirii Neamului, clădirea-mamut de 120 de metri lungime, 70 de metri lăţime şi 120 de metri înălţime se ridică acum pe Dealul Arsenalului din Capitală, chiar în spatele celei mai mari clădiri din Europa, Palatul Parlamentului. Cu toate acestea, povestea Catedralei porneşte de mai bine de un secol. Prima iniţiativă a aparţinut regelui Carol I. În 1882, el promovează un proiect de lege prin care oferă cinci milioane de lei aur pentru construirea lăcaşului. Banii însemnau circa 5% din bugetul ţării.
Fragment: De numele lui lacob Negruzzi, cel de al doilea fiu al familiei cărturarului enciclopedist Costache Negruzzi, tatăl său, şi al frumoasei Maria Gane, mama sa, stă legată indisolubil apariţia la laşi, în 1863, a “Junimii”, societatea culturală care şi-a propus să aducă literaturii române de după a doua jumătate a secolului al XIX -lea un „suflu” înnoitor şi avangardist, prin înrădăcinarea şi cultivarea încă de la înfiinţare a unui „spirit junimist” inconfundabil, menit să angajeze o luptă făţişă împotriva „formelor fără fond” şi a altor manifestări dăunătoare ale mediocrităţii şi imposturii, care cuprinsese tot mai evident domeniul literar românesc.
Rolul de iniţiator al Junimii şi I-a asumat vizionar Titu Maiorescu, cel care, având licenţe, în „litere, drept şi filozofie” obţinute la Berlin şi Sorbona, a descins la laşi în 1862. Aici, etalându-şi elocinţa ca profesor de istorie la proaspăta Universitate ieşeană, înfiinţată la 1860, în 1863, ca o firească urmare, devine, la numai 23 de ani, rectorul acesteia. Era în perioada fastă de după înfăptuirea Unirii Principatelor, când noul stat România începuse să-şi definească o tot mai vizibilă structură de tip european, după principiul: „la vremuri noi, oameni noi”.
Fragment: George Coşbuc a fost fiul unui preot greco-catolic. S-a născut la 20 septembrie 1866, la Hordou (aşa s-a numit localitatea până în 1925, când a primit numele poetului), judeţul Bistriţa Năsăud, într-o casă construită de tatăl său, Sebastian Coşbuc, ajutat de toţi oamenii satului, care făceau “claca popii”. Casa, de dimensiuni mari pentru acele vremuri, a fost ridicată la 1840 din piatră. George a fost al optulea copil din cei 14 al familiei Coşbuc. Doar şase dintre copii au ajuns la maturitate, trei fete şi trei băieţi.
Elevul George Coşbuc a avut o dragoste aparte pentru studiul limbilor greacă veche şi latină, începând din clasa a Vll-a începe să se facă remarcat la un concurs de traduceri, când traduce Cântul al 11-lea din Odiseea lui Homer si este răsplătit cu 3 taleri. Talerii erau banii care circulau în vremurile acelea de demult. Primele poezii ale poetului au fost publicate în revista “Muza Someşană” , care aparţinea Societăţii literare a liceului, numită Virtus Romana Rediviva.
Fragment: Al. Macedonski s-a lăsat toată viața condus de trăsăturile negative ale caracterului său dificil şi din acest motiv întreaga sa operă a avut de suferit.
Biografii îl prezintă ca fiind un om mult prea mândru şi egoist, nediplomat şi invidios. A intrat în conflict nu doar cu cei mai de seamă junimişti precum Eminescu, Alecsandri sau Caragiale, dar şi cu toţi cei cu avea păreri opuse de ale sale. Pe Eminescu l-a denigrat într-o epigramă care i-a fost fatală, pe Alecsandri l-a pizmuit şi l-a ironizat, iar pe Caragiale a vrut să-l defăimeze, instrumentând acuzaţii de plagiat la adresa lui. Şi-a trăit viaţa afişând un spirit de frondă si de opoziţie si si-a atras singur oprobiul public.
Poetul s-a născut pe 14 martie 1854 la Bucureşti, fiind al treilea fiu al lui Al. D. Macedonski, general şi ministru de Război în timpul domniei lui Cuza. A fost un ”băiat de bani gata” şi toată viata a afişat un aer de superioritate la adresa contemporanilor din cercurile literare, considerându-se mai presus decât aceştia. Previziuni ale unei firi dificile au existat încă din anii copilăriei. A urmat studiile primare şi liceale la Craiova. Anii tinereţii i-a petrecut în Austria, Italia şi Elveţia. Şi-a abandonat studiile începute la Universitate, se spune, tot din cauza firii dificile.
Fragment: Arhitectul Petre Antonescu (1873-1965) a realizat pentru membrii familiei Brătianu un amplu proiect rezidenţial urban şi rural, care a presupus construirea a trei case de locuit în Bucureşti (pentru cei trei fraţi, Ionel, Dinu şi Vintilă Brătianu), edificarea unui lăcaş de cultură (Aşezământul şi Biblioteca „Ion I. C. Brătianu”) extinderea casei Sabinei Cantacuzino din Capitală, dar şi transformarea conacului şi construcţia fermei de la Florica Argeş (lucrări ample, întreprinse între anii 1905-1925). În fond, arhitectul Petre Antonescu a pus în practică – la cererea unui împătimit al istoriei şi tradiţiei româneşti, l-am numit astfel pe Ionel Brătianu – un program arhitectural rezidenţial rafinat, ale cărui elemente definitorii se încadrează în stilul neoromânesc, atât de drag şi Elisei Brătianu. Decoraţia interioară a acestor clădiri şi mobilierul din lemn masiv – realizat după desenele şi proiectele aceluiaşi arhitect – stau şi astăzi mărturie pentru bunul gust al proprietarilor, care, prin opţiunea lor artistică, au reprezentat şi un model în epocă. Din fericire, toate aceste edificii rezidenţiale s-au păstrat pană în zilele noastre, dar situaţia cea mai deplorabilă o au astăzi casele lui Ionel Brătianu din strada Biserica Amzei, tocmai acele imobile care fuseseră donate Academiei Române, în 1945 şi 1946, şi care ar fi trebuit să işi păstreze destinaţia culturală şi să fie conservate aşa cum se cuvine.
Arhitectul Petre Antonescu, care a dominat şcoala românească în epocă şi a proiectat unele dintre cele mai importante edificii publice şi private din Bucureşti, a adus contribuţii importante la dezvoltarea arhitecturii neoromâneşti în prima jumătate a secolului al XX-lea. Absolvent al celebrei Şcoli de Arte Frumoase din Paris, Petre Antonescu va deveni unul dintre marii profesori şi rectori ai Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti, membru marcant al Comisiunii Monumentelor Istorice, preşedinte al Societăţii Arhitecţilor din România şi al Societăţii Arhitecţilor Diplomaţi, dar şi membru de onoare al Academiei Române.
Fragment: Primele tipărituri arabe pentru creştinii arabi. Transferuri culturale între Europa de Est şi Orientul Apropiat otoman în secolul al XVIII-lea este un proiect finanţat de European Research Council (ERC), dedicat studiului celor mai vechi tipărituri arabe din Europa de Est şi din Siria otomană. O echipă multinaţională compusă din 17 cercetători studiază cărţile arabe tipărite în Ţările Române, la Alep, Constantinopol, Khinshăra (Shuwayr, Muntele Liban) şi Beirut. Membrii echipei analizează contextul şi beneficiile tipăririi unor texte arabe liturgice, patristice şi polemice în provinciile otomane din răsăritul Mediteranei în secolul al XVIII-lea pentru creştinii arabi din Bisericile de rit bizantin. Investigăm legăturile prin tipar dintre Ţările Romane şi alte state est-europene, pe de o parte, şi creştinii arabofoni din Imperiul Otoman, pe de altă parte, cu accent pe progresul social adus în Orientul Apropiat de cultura tiparului, la care românii au contribuit în mod esenţial. Cercetarea se axează pe transferul tehnologiei tiparului din Muntenia şi Moldova către ţinuturile guvernate de înalta Poartă, în beneficiul creştinilor arabofoni.
În timp ce în Europa Occidentală arta tiparului s-a dezvoltat rapid după dezvoltarea tiparniţei cu caractere mobile la Mainz de către Johannes Gutenberg în 1452, în Levant tiparul a devenit posibil mult mai tarziu. În 1610, Mănăstirea maronită Sfantul Anton din Oozhaya (Liban) a tipărit prima carte din Orient, o Psaltire cu texte în siriacă şi arabă, ambele în caractere siriace (nu şi arabe). Un secol mai târziu, aflat între două păstoriri ca Patriarh al Bisericii Antiohiene, Atanasie Dabbăs (fi 724) a călătorit in Ţara Românească, cârmuită de Constantin Brâncoveanu, cunoscut pentru donaţiile sale generoase către Bisericile din Răsărit.
Fragment:
Fragment: Proza noastră „idilică” şi „rurală” începe, ca fenomen, cu el. În roman Slavici a deschis, de asemenea, multe drumuri noi (pe care au mers, între alţii, Rebreanu şi Sadoveanu). Şi în teatru a avut sclipiri (drama istorică Gaspar Graţiani e una dintre cele mai valoroase piese istorice autohtone). „Publicistul şi ideologul, cu luminile şi umbrele lui, rămâne o mină de aur pentru istoricii epocii oricum, chiar când a greşit, n-a trişat; arhivistul a recuperat şi editat multe documente-reper; pedagogul ar merita mult mai multă atenţie; iar memorialistul e la nivelul nuvelistului. Ethosul său «central european/ austro-ungar» a insolitat literatura română dar în mod ironic tocmai literatura de inspiraţie bucureşteană, munteană sau moldoveană, fără a mai vorbi de cea de călătorie, i-a rămas (pe nedrept) într-un con de umbră. Filosofic vorbind, a devenit stimulat de Eminescu, scriitorul nostru cel mai deschis către gândirea confucianistă. Ca formulă, e adesea surprinzător de modern: jurnalul în formă epistolară sau memoriile adresate (tot cvasiepistolar) «către un prieten necunoscut» sunt numai câteva exemple. Eminescu a remarcat, cel dintâi, originalitatea umorului din Budulea-Taichii, pus în rând cu umorul superior al prozei anglo-saxone; observaţia ar putea fi extinsă şi asupra altor texte, inclusiv asupra unor basme comice mai speciale”.
A frecventat şcoala „grecoortodoxă” din satul natal – primele trei clase primare, între anii 1854 şi 1858, avându-l dascăl pe D. Vostinari, apoi încheie şcoala primară la Arad, după ce repetă clasa a patra, unde învaţă limba maghiară jucându-se cu copiii şi limba germană de la un învăţător catolic.
Fragment: Îndată cu eliberarea sa din inchisoare, în aprilie 1962, după 15 ani de temniţă grea la Aiud, Nichifor Crainic a fost instruit ideologic şi reintegrat de regimul socialist în noua cultură naţională, fiind numit redactor şef de secţie al ziarului Glasul Patriei la 1 mai 1962. Odată cu venirea lui Nichifor Crainic în fruntea redacţiei, o sumă însemnată de vechi scriitori, majoritatea foşti deţinuţi politici, vor fi îndrumaţi de către autorităţile momentului să colaboreze la această publicaţie. Între ei, amintim pe: istoricii Constantin C. Giurescu şi Petre P. Panaitescu, poeţii Radu Gyr, Ion Vinea şi Păstorel Teodoreanu, criticii literari Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, teologul Dumitru Stăniloae, filosoful Constantin Noica şi alţii. De-a lungul activităţii sale ca redactor şef, calitatea ziarului va fi sporită semnificativ, iar Crainic va profita de regimul de cenzură mai relaxat al publicaţiei – fiindcă ziarul se difuza exclusiv in străinătate – pentru a tipări articole ce nu semănau prea mult cu ceea ce se publica în presa autohtonă. Scopul declarat al ziarului Glasul Patriei era de a convinge românii din străinătate – nu toţi „exilaţi” -, pe atunci în număr de un milion şi jumătate, estimau autorităţile, să revină în noua ţară socialistă. Această politică a „repatrierii” nu a fost prezentă numai la noi, ci in toate ţările socialiste din estul Europei.
În timp ce işi desfăşura activitatea de ziarist la Glasul Patriei, Nichifor Crainic a tot sperat că promisiunile autorităţilor faţă de situaţia lui de scriitor să fie respectate. La eliberare, în 1962, ministrul de Interne Alexandru Drăghici i-a promis că, odată reabilitat, va putea scrie şi publica „precum orice alt scriitor din România”. Din păcate, Nichifor Crainic nu a putut publica deloc, în nicio publicaţie autohtonă, care să se distribuie şi în ţară, în tot deceniul de viaţă pe care l-a mai avut de trăit după graţierea sa (1962-1972).
Fragment: Octavian Goga, poet, publicist şi om politic, s-a născut la 20 martie/1 aprilie 1881, în Răşinarii Sibiului, în familia preotului losif Goga şi a Aureliei. A urmat gimnaziul şi liceul maghiar din Sibiu (1890-1899), transferându-se, în urma unui conflict naţional, la liceul românesc de la Braşov, unde şi-a luat Bacalaureatul in 1900. A urmat, apoi. Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta (1900-1904) şi s-a înscris la Universitatea din Berlin, cu o bursă acordată de Asociaţia Astra, potrivit lucrării “Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, 2005). A debutat încă din anii de liceu in revista “Tribuna” (1897), cu poezia “Atunci şi acum”, iar, mai tarziu, a colaborat la publicaţiile “Familia”, “România ilustrată”, “Tribuna literară”. Pe cand era student la Budapesta, Octavian Goga a făcut parte din Societatea academică studenţească “Petru Maior”. Aici, in 1902, împreună cu Al. Ciura şi Octavian Tăslăuanu, a editat revista “Luceafărul”, unde şi-a publicat cele mai multe dintre poeziile ce vor fi reunite in volumul “Poezii” (1905), primit cu entuziasm. Printre poeziile publicate s-au aflat “Rugăciune”, “Plugarii”, “Noi” şi “Oltul”. La 21 martie 1906, Academia Romană i-a acordat Premiul “Năsturel-Herescu”.
Au urmat volumele de versuri “Ne cheamă pământul” (1909), cu poezii antologice precum “Un om”, “În munţi”, “Graiul pâinii”, “Din umbra zidurilor” (1913), “Cântece fără ţară” (1916). A scris teatru, drama in trei acte “Domnul notar” (1914), care a avut premiera la 14 februarie, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti şi piesa “Meşterul Manole” (1928) reprezentată pe aceeaşi scenă.
Fragment: Familia Capşa, de origine aromână, este strâns legată de evoluţia şi destinul comerţului, producţiei şi prelucrării alimentare din Bucureşti, după cum afirmă şi Maria Magdalena loniţă (Vezi Casa şi familia Capşa în România modernă 1852-1950, Ed. Publimqres, Bucureşti, 2000, p. 61). în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea aromânii din Macedonia şi Albania aveau o situaţie economică foarte bună, rod al muncii lor, de care însă nu se puteau bucura din cauza deselor conflicte din zonă şi a tulburărilor ce ameninţau Nord-Vestul şi Sud-Vestul Imperiului Otoman (Thede KahI, istoria aromânilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2006). Pe fondul acestei crizei tot mai acute, mulţi aromâni au fost supuşi unor procese de deznaţionalizare, mai ales de către populaţia greacă, majoritară, dar şi a jafurilor tot mai dese comise de către populaţia albaneză.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, centrul lor cultural şi economic, Moscopole din Epir, aproape dispare de pe faţa pământului. Acesta este momentul în care se produce un val de migrare a aromânilor cu tot cu elita economică şi culturală către zone din nordul Peninsulei Balcanice, preferate fiind, probabil, şi din cauza asemănărilor lingvistice, sau către zone din Ardeal şi Principatele Române.
Fragment: Grigore Alexandrescu este al treilea cântăreţ al ruinelor Târgoviştei, după Heliade şi Cârlova, născut în 1810. Copilăria şi-o petrece în oraşul natal, învăţând greaca modernă cu dascăli greci. Cunoaşte bine greaca veche, putând recita pe dinafară pe Anacreon si scene întregi din Sofocle şi Euripide. Citise de asemenea cărţile populare româneşti, Alexandria şi Istoria lui Arghir.
După moartea părinţilor, Grigore Alexandrescu vine în 1830 la Bucureşti, fiind găzduit de un unchi, părintele Ieremia, într-un beci aflat sub scara Mitropoliei. În 1831 este înscris la cursurile de limba şi literatura franceză ale profesorului Vaillant. Aici este coleg cu C. A. Rosetti şi Ion Ghica. Acesta din urmă ne lasă amintiri interesante despre poetul târgoviştean într-o scrisoare către Vasile Alecsandri.
Cerându-i să recite Epistola lui Boileau către Moliere, Grigore Alexandrescu trezeşte admiraţia profesorului şi colegilor printr-o perfectă cursivitate şi dicţiune. Împrietenit cu Ion Ghica, cunoaşte în casa acestuia pe poetul lancu Văcărescu, căruia-i recită toate poeziile dintr-o culegere intitulată Poezii alese din ale Marelui logofăt I. Văcărescu.
Fragment: Anul trecut s-au împlinit 520 de ani de când domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt, a trecut în veşnicie. Momentul a fost marcat şi în Lipnic, o localitate din Republica Moldova (cândva cunoscută ca Lipinţi) unde în 1470 trupele moldovene conduse de Ştefan au reuşit să oprească, după o victorie răsunătoare, năvălirea în scop de jaf a tătarilor din temuta Hoardă de Aur.
De altfel, aceste eforturi au fost recunoscute şi în plan internaţional, însuşi Papa conferindu-i Domnului Moldovei titlul de „Atlet al lui Hristos” („Athleta Christi”), după cunoscuta bătălie de la Podul înalt (Vaslui), din ianuarie 1475, împotriva puternicei armate otomane condusă de Soliman Paşa, trimisul sultanului Mehmed al II- lea, cuceritorul Constantinopolului. Această distincţie era acordată de instituţia papală acelor conducători de stat care aveau merite deosebite în lupta pentru păstrarea creştinătăţii, într-o perioadă istorică efervescentă, dominată de un imperiu otoman aflat în plină ascensiune şi care reprezenta o ameninţare tot mai mare pentru Europa apuseană.
Într-o succintă analiză a domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, putem observa câteva elemente definitorii ale politicii sale care pot fi considerate cheia succesului său în lupta pentru menţinerea independenţei Moldovei, dar şi în activitatea de politică externă şi cea privitoare la dezvoltarea economică a micului principat pe care-l conducea.