[language-switcher]
Fragment: Creştera semnificativă a colecţiilor Bibliotecii Academiei, a determinat incă din 1919, în timpul sesiunii generale a Academiei Române, decizia asupra urgenţei cu care trebuia rezolvată problema construirii unui nou local: „Construirea localului pentru Biblioteca Academiei se spunea în raportul semnat de loan Bianu, N. lorga şi Şt. Hepites este acum o necesitate grabnică”. Înţelegând că este dator să sprijine activ Academia şi Biblioteca ei, ajutând-o să-şi realizeze un local potrivit cu statutul său în viaţa culturală a poporului român, statul a acordat sub formă de subvenţie suma de zece milioane de lei. Cu această sumă s-a realizat o parte din planul definitiv al localului Bibliotecii Academiei, construindu-se, în anii 1927-1928, după planurile arhitectului Gh. Balş, depozitul de publicaţii, cu şapte etaje, clădit din beton şi fier, cu rafturi metalice, cu instalaţie de căldură şi lumină, conform cerinţelor tehnice de atunci.
În acest depozit au fost mutate în 1929 colecţiile de imprimate ale Bibliotecii. La etajul al doilea al clădirii, s-a amenajat o sală de lectură cu 65 de locuri, o sală rezervată membrilor Academiei, cu 20 de locuri, toate date în folosinţă publică la 16 decembrie 1929. Acolo urmau să funcţioneze şi birourile pentru catalogarea imprimatelor, cărţi şi periodice. Cu toate acestea, noul local din 1929, împărţise serviciile Bibliotecii în două clădiri, destul de depărtate una de alta, ceea ce crea o anevoioasă legătură între servicii. În plus, pentru consultarea colecţiilor, cercetătorii se aflau deseori în situaţia de a se deplasa în cele două localuri pentru a avea acces la materialele de care aveau nevoie.
Fragment: În iconografia bizantină momentul crucial al creştinismului, învierea Mântuitorului lisus Hristos este reprezentat artistic în mai multe ipostaze, enumerate mai jos în ordinea frecvenţei apariţiei:
I. Anastasis sau Pogorârea la iad,
II. lisus triumfător deasupra mormântului,
III. Hristos şi Maria Magdalena pe drumul spre mormânt,
IV. Mironosiţele şi îngerul la mormânt.
Dan Simonescu afirmă cu privire la Evanghelia de la 1821 că “din câte cărţi i-au trecut prin mână nu cunoaşte alta mai frumoasă, mai bogată şi mai majestos tipărită. Noutatea acestei Evanghelii constă în ideea de a realiza încă din anul 1821 o Evanghelie ilustrată. Revine acest merit de întâietate în evoluţia artistică a scrisului românesc călugărilor tipografi şi gravori de la Mănăstirea Neamţului din Moldova.” [Dan Simonescu, Ilustrarea Evangheliilor. Prezentare, în ziarul „România”, nr. 567 din 25 decembrie 1939, p. 4]. Mănăstirea Neamţ şi-a asumat o misiune importantă în cultura poporului român începând cu secolul al XV-lea, aceea de a reuni personalităţi capabile de a crea şi propaga idei spirituale şi artistice noi, europene.
Fragment: lulia Hasdeu s-a născut pe 14 noiembrie 1869, în Bucureşti, fiind unica fiică a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a soţiei sale, lulia. Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile, fiind pionier în diferite ramuri ale filologiei şi istoriei româneşti, precum şi un spirit enciclopedic, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic. Sclipirile de geniu ale luliei nu au uimit doar familia, ci şi apropiaţii care treceau pragul casei Hasdeu. Printre aceştia se numărau mulţi oameni de cultură cunoscuţi, precum Alexandru Macedonski.
Venit în vizită, Macedonski a rămas uimit de inteligenţa copilei. Poetul ar fi întrebat-o pe fetiţă dacă ştie o poezie, lulia nu i-ar fi răspuns, ci i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?“. Macedonski i-a recitat atunci o poezie. Fetiţa a ascultat cu atenţie, iar câteva minute mai târziu a recitat-o la rândul său. „Era rumenă, frumoasă, veselă, zveltă în talia-i subţire şi mlădioasă, cu ochii umezi de zglobie fericire, prietenoasă şi glumeaţă fără urmă de cochetărie, înflăcărându-seîn orice discuţie în care idealul şi arta erau în joc. Cine
ar fi crezut că în pieptul ei zăcea răul care nu iartă?11, a scris profesorul Gheorghe lonescu-Gion.
Fragment: În cultura română, Lucian Blaga este poetul ardelean care a impresionat prin magnetismul său şi prin stilul unic de a scrie versuri şi filosofie. De asemenea, operele sale dramatice au avut răsunet internaţional pe scenele teatrelor naţionale din Elveţia şi Polonia, iar eseurile lui filosofice au fost privite cu mare interes de Tudor Vianu, Sextil Puşcariu, Nicolae lorga sau Vasile Băncilă. Pentru România, Lucian Blaga a fost şi un foarte bun diplomat, care a reprezentat cu patriotism ţara, în toate misiunile primite, în calitate de ataşat de presă. Puţini îl ştiu însă, pe Lucian Blaga bibliograful/bibliotecar-şef al Bibliotecii Academiei Române din Cluj.
Pentru Lucian Blaga, copilul tăcut din Lancrăm, destinul a fost clădit pe cuvinte, pe care le-a scris cu măiestria filosofului, poetului, publicistului, diplomatului, profesorului, vreme de peste 40 de ani. Limba română, vorbită acasă cu părinţii şi fraţii, a fost limba în care şi-a scris întreaga operă, iar limba germană, pe care a învăţat-o încă din şcoala primară, i-a fost de mare folos în cariera sa diplomatică.
Cu o pricere nebănuită în primii ani ai copilăriei. Lucian Blaga avea să devină unul dintre cei mai reprezentativi autori ai literaturii române. De sub condeiul său au ieşit capodopere literare precum: poemul Eu nu strivesc corola de lumini a lumii] volumul autobiografic Hronicul şi cântecul vârstelor, dramele: Zamoixe, Meşterul Manole, Avram lancu, Daria etc., puse în scenă de numeroase teatre şi traduse în limbile franceză, germană, maghiară, poloneză, cehă, rusă etc.
Fragment: C. A. Rosetti se trage din două familii cu renume. Tatăl său, Alexandru Rosetti, născut la Constantinopol în 1759 se crede că ar fi fost urmaşul lui loan Rosetti, fiul lui Antonie Voievod. Despre Rosetteşti, Radu Rosetti spunea că şi-au trăit vieţile “îndeplinind multe slujbe politice, administrative şi judiciare, fiind părtaşi la toată viaţa politică şi intelectuală a Ţării Româneşti din mijlocul veacului a XlX-lea”. De asemenea, se ştie că fraţii Rosetti au purtat titlul de conte, recunoscut la 7 februarie 1842 de către împăratul Austriei Ferdinand I. Astfel, putem afirma cu tărie că descendenţii fraţilor Rosetti au făcut parte din cea mai înaltă societate.
Despre mama lui C.A.Rosetti ştim că se numea Elena Obedeanu şi că se trăgea din familia Creţeanu. Acesta a fost una, dacă nu cea mai importantă persoană din viaţa lui Rosetti, punându-şi amprenta asupra caracterului şi personalităţii sale. Despre mama sa Elena ştim că fost punctul de reper în viaţa lui Rosetti. Legătura dintre cei doi era extrem de puternică, poate şi din simplul motiv că acesta a crescut practic fără tată. însă datele istorice ne trimit mai degrabă la o legătură puternică fără implicaţii psihologice de acest gen, ci doar foarte multă iubire. Moartea mamei sale, survenită la 13 decembrie 1844, a fost cel mai dureros eveniment din tinereţea sa. Acest moment tragic a fost subiectul principal al unor numeroare reflecţii medicale, etice şi filosofice ale tânărului revoluţionar.
Fragment: Versul prin care încep aceste rânduri este cuprins într-o poezie de George Coşbuc. Este o poezie aproape uitată – ca şi poetul însuşi – intitulată „La Paşti”. Scrisă cu circa 125 de ani în urmă, unora li se va părea ciudată chiar şi prin titlu, ca să nu mai vorbesc de numele volumului, apărut în 1896, din care compoziţia face parte: „Fire de tort”. Mai întâi, odată cu pierderea simţului limbii române, unii se întreabă dacă nu ar fi fost corect „De Paşte” în loc de „La Paşti”. Ar fi fost corect, numai că în graiul ardelenesc sărbătoarea învierii Domnului se cheamă „Paşti” şi nu „Paşte”. Sunt corecte ambele forme, iar în limbile romanice avem corespondente pentru amândouă, în franceză se zice Pacques (la plural, adică „Paşti”), iar în italiană se zice Pasqua (la singular, adică „Paşte”).
În româneşte, sunt acceptate ambele forme, de singular şi de plural. În al doilea rând, un eveniment, în ţara „binecuvântată între toate de Domnul pe pământ” (cum numea Bălcescu Ţara Ardealului), nu se petrece „de” sau „pe”, ci „la” sau „în”. Prin urmare, se zicea demult şi se mai zice încă astăzi „La Paşti”, care cad în acest an „în” 5 mai şi nu „pe” 5 mai. Iar volumul care găzduieşte poezia devine pentru unii „Felii de tort”, fiindcă, în mintea lor, „Fire de tort” nu ar avea sens. Numai că tortul este o ţesătură, o pânză de in ori de cânepă, lucrată în casă, la război şi vine din latinescul tortus, legat de verbul torquere, din care am moştenit românescul „a toarce”. Astfel, „tortul” şi „a toarce” sunt cuvinte ajunse în româneşte din limba latină, după aproape două milenii de folosire aici, la Dunăre şi la Carpaţi.
Fragment: „Un om tânăr cu nobile sentimente, plin de energie şi inteligenţă”. Aşa îl descria Consiliul orăşenesc pe Nicolae Filipescu în momentul în care era ales primar al Capitalei. Filipescu a fost o personalitate importantă în lumea politică de la finalul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX, conservator convins şi extrem de înverşunat în lupta pentru idealul său, pe care din păcate nu a apucat să îl vadă realizat: Marea Unire. Caracterul acestei personalităţi a fost unul aparte, aşa că nu putem să nu vorbim despre „vizita” acestuia la închisoare, despre duelurile cu spada şi pistolul sau multe alte episoade pe care vă invităm să le citiţi în următoarele rânduri.
Combativ, înverşunat, dar mai ales patriot, aşa poate fi descris Nicolae Filipescu, una dintre cele mai importante figuri politice de la finalul secolului al XlX-lea şi începutul de secol XX. Acesta s-a născut în Bucureşti în 1862 şi a fost urmaşul a două mari familii de boieri, fiind fiul lui Grigore Filipescu şi al Anastasiei Rosetti. Nicolae Filipescu şi-a făcut studiile la Geneva şi la Paris, unde a obţinut în 1883 titlul de doctor în drept. întors în ţară de la studii, Nicolae Filipescu a pus în 1885 bazele ziarului „Epoca”, ziar ce avea să devină un mijloc de comunicare important pentru conservatori, asemenea publicaţiei „Timpul” a lui Mihai Eminescu.
Fragment: Henrietta Delavrancea s-a născut la 19 octombrie 1897 în familia scriitorului şi avocatului român, membru titular al Academiei române, Barbu Ştefănescu Delavrancea. Aparţinând unei familii importante din România sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, RIRI, aşa cum era alintată, creşte alături de surorile sale înconjurată de dragoste, literatură şi muzică, primind o educaţie aleasă. Puternica personalitate a tatălui său este cea care îi guvernează întreaga copilărie, atât ei, cât şi surorilor sale, influenţând parcursul profesional şi personal de mai târziu.
Aşa cum apare în memoriile Cellei Delavrancea, sora Henriettei, viaţa în cadrul unei familii atât de valoroase însemna contactul cu mari personalităţi ale vremii: „ în casa noastră cu odăi încăpătoare se perindau oameni politici, avocaţi şi artişti. Mincu, arhitectul de mare talent, era admis în cercul nostru de copii…jucam ţintar cu el şi ne plăcea figura lui… ne răsfăţa domnul Mincu, aducându-ne prăjituri şi jucării. Când apărea Grigorescu la noi, parcă şi obiectele stăteau drepţi. (…) Caragiale se instala la taifas, când la noi, când la Vlahuţă. Glumeau, discutau, disertau…”.
Fiicele familiei au îmbrăţişat cariere importante. Cella a ales muzica şi literatura, Niculina s-a îndreptat către pictură. Margareta către filosofie şi litere, iar Henrietta a ales un domeniu mai puţin obişnuit pentru o femeie din secolul trecut, arhitectura. După ce a urmat studii în particular, Henrietta a hotărât să se înscrie la Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti, într-un domeniu rezervat în acele timpuri mai mult bărbaţilor.
Fragment: Condiţiile istorice şi culturale în care se aflau ţările române au fost de aşa natură că primele texte religioase traduse în limba română au văzut lumina tiparului în Transilvania, prin stăruinţa diaconului Coresi, care în 1561 tipăreşte de pe un manuscris husit, găsit în Transilvania, o Evanghelie pentru „popii români să înţeleagă şi să înveţe rumânii cine-s creştinii”. La 1564 din banii ungurului Forro Micloş, la Braşov, se tipăreşte o Cazanie, care este o colecţie de predici cu lămurirea textelor evanghelice, însoţite de învăţătură religioasă şi morală. Au mai urmat şi alte tipărituri, iniţiate de conducătorii mişcărilor protestante, nu din marea dragoste pentru români, ci, în primul rând, în scopul răspândirii ideilor reformaţiei. Aceste texte au fost primite cu multă rezervă de către majoritatea ortodocşilor români.
Teama justificată a românilor de a fi influienţaţi de curente străine ortodoxiei, prin intermediul răspândirii cărţilor traduse în limba română, neverificate şi cu idei de provenienţă luterană şi calvină, a avut ca rezultat reţinerea introducerii limbii române în cultul bisericesc pe o perioadă de mai bine de 100 de ani. Acesta ar fi factorul subiectiv, dar mai este şi unul obiectiv. Introducerea limbii române în slujba religioasă implica traducerea unui număr mare de cărţi liturgice ca: Liturghierul, Molitvelnicul, Parimiile, Ceaslovul, Mineele, Psaltirea, Octoihul etc, lucru destul de complicat pentru acea vreme, căci se cerea un nivel înalt de dezvoltare a limbii literare cu toată terminologia specifică, înţelegerea necesităţii răspândirii de texte biblice şi de cult, pentru lectura lor în limba română, încadrează în munca de traducere a cărţilor necesare, pe unul dintre cei mai luminaţi reprezentanţi al neamului din secolul XVII – Mitropolitul Dosoftei.
Fragment: Se estimează că această fotografie (1) a fost multiplicată în peste 1 miliard de exemplare, fiind imaginea asociată de cele mai multe ori cu opera poetului. Fotografia a fost realizată în anul 1869 de către fotograful Jan Tomas, la Praga, unde Eminescu se pregătea să urmeze cursurile Universităţii Caroline, a doua ca reputaţie din imperiul Austro-Ungar, după cea de la Viena. Pentru a se putea înscrie, poetul avea nevoie de o fotografie la dosar. Universitatea de la Praga l-a respins, iar poetul avea să studieze în final la Universitatea din Viena.
La Praga, Eminescu a făcut şase fotografii de tip portret, toate în studioul lui Jan Tomas: trei ovale şi trei dreptunghiulare, toate în sepia. Dintre acestea s-au mai păstrat doar trei, în arhiva personală a poetului sau la apropiaţi. Nu se ştie cu exactitate soarta celorlalte trei fotografii, dar probabil au rămas la dosarele de înscriere de la Facultatea din Praga şi la cea din Viena. O altă fotografie (2) este cea extrasă din tabloul Societăţii „Junimea”, din 1878 şi realizată de Franz Duschek în Bucureşti, în studioul acestuia de pe strada Franklin. Aşa cum o caracterizează biografii, este fotografia cea mai reprezentativă pentru Eminescu. A treia este cea realizată în studioul lui Nestor Heck de la laşi, în 1884. Este o fotografie făcută printr-o păcăleală. Lui Eminescu nu îi plăcea să se fotografieze.
Fragment: După înfrângerea otomanilor sub zidurile Vienei la 1683, imperiul lor îşi începe o lungă perioadă de declin, care s-a întins până la începutul secolului al XX-lea. În anii 1683-1699, sub ofensiva habsburgilor, otomanii sunt nevoiţi să se retragă din teritoriile Ungariei şi Transilvaniei, care intrau sub administraţia învingătorilor. Se deschidea astfel problema orientală adică intrarea Imperiului Otoman într-o criză politică iremediabilă, teritoriile sale fiind disputate de noile puteri europene care se ridicau în acea perioadă: Imperiul Habsburgic şi Rusia.
Războaiele împotriva otomanilor au continuat pe întreaga durată a secolului al XVIII-lea, toate încheiate cu înfrângerea acestora şi cu pierderi teritoriale. Majoritatea războaielor antiotomane de după 1750 purtate de Rusia au avut loc pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. La negocierile de pace care aveau loc între turci şi ruşi, reprezentanţii Ţărilor Române au fost deosebit de activi şi au venit cu o serie de cereri privind statutul Principatelor Române. În anul 1769, Ţara Românească şi Moldova au intrat sub ocupaţie rusă, stăpânitorii considerând că acestea erau teritorii otomane. La tratativele de pace de la Focşani si Bucureşti (1772, 1773) delegaţiile de boieri munteni şi moldoveni au cerut respectarea vechilor tratate încheiate de domnitori cu Poarta otomană, prin care aceasta garanta menţinerea organizării interne a Ţărilor Române. Se mai cerea intrarea celor două Principate sub protecţia Austriei, Prusiei şi Rusiei, fapt care înlătura posibilitatea intervenţiei abuzive a Rusiei. Prin Tratatul de Pace de la Kuciuk-Kainargi Poarta acorda scutirea de haraci pe timp de 2 ani, confirma vechile privilegii ale Ţării Româneşti şi Moldovei şi înlătura monopolul asupra unor produse comerciale.
Fragment: La 27 noiembrie 1885 se naşte în satul Târlişua (din fostul comitat Soinoc Dăbâca, azi judeţul Bistriţa- Năsăud) Liviu Rebreanu, primul dintre cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu (1863-1914) şi ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinereţe, mama sa (1865-1945) era pasionată de teatru, fiind considerată “primă diletantă” pe scena din Becleanul de baştină. Ambii părinţi constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila.
În 1900, tânărul s-a înscris la Şcoala Reală Superioară de Honvezi din Şopron, iar din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta. Pe 1 septembrie 1906, a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, în regimentul din Gyula, dar după mai puţin de doi ani a demisionat şi a revenit în Prislopul Năsăudului, spre nemulţumirea părinţilor, care au văzut în această renunţare un eşec profesional de proporţii.
Fragment: Într-un articol precedent prezentam câteva sigilii mănăstireşti aplicate pe vechi tipărituri româneşti, păstrate în prezent în colecţiile Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, dar care aparţinuseră în trecut mănăstirilor muntene Cernica, Hurezi şi Bistriţa. În rândurile de faţă aducem alte câteva exemple de frumoase sigilii hagiografice (decorate cu icoane), plasate însă nu pe cărţi, ci pe documente istorice, mai exact pe acte emise şi semnate de stareţii unor comunităţi monahale româneşti. Menţionăm în acest sens două zapise, unul de schimb, altul de vânzare-cumpărare, ale mănăstirii Radu-Vodă, una dintre cele mai vechi, renumite şi bogate comunităţi monastice bucureştene, o ctitorie domnească, datând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din vremea lui Alexandru II Mircea, refăcută de Radu-Mihnea, la începutul secolului al XVII-lea şi pictată de Alexandru Coconul, înzestrată de ctitori şi de boieri cu numeroase proprietăţi, sate, mori, vii, răspândite pe tot cuprinsul Ţării Româneşti.
Într-o lucrare despre istoria şi patrimoniul mănăstirii, publicată în 2018, se prezenta un act asemănător, dar păstrat la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, emis la 15 februarie 1755 de egumenul Filaret şi certificat cu sigiliul mănăstirii (Detalii în lucrarea Sfânta Mănăstire Radu Vodă din Bucureşti, editată de OanaMădălina Popescu, Arhim. Policarp Chiţulescu, Arhim. Nectarie Şofelea, Bucureşti, Editura Basilica, 2018, p. 57.) Ca o completare a informaţiilor istorice, descriem şi alte două documente inedite, din colecţiile Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, certificate cu sigiliul mănăstiresc, decorat cu icoana Sfintei Treimi, hramul istoric al mănăstirii. Primul la care ne referim datează din 20 iunie 1686 şi este semnat de egumenul Paisie, care, împreună cu obştea, făcea schimb cu Mihai Cantacuzino, fost mare spătar, dându-i acestuia un ostrov pe apa Colentinei, care se numea între Lacuri şi primind o parte din moşia Paraipani, din judeţul Ialomiţa.
Fragment: Fiu al învăţătorului Andrei Pârvan (purtând prenumele unchiului său, filosoful Vasile Conta), Vasile Pârvan va absolvi (în anul 1900) secţia clasică a liceului „Gheorghe Roşca-Codreanu” din Bârlad, şi va deveni, succesiv, student şi bursier al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filosofie (1905-1908), al Universităţilor din Jena (bursier „Flillel”, în perioada 1904-1905), din Berlin (1905-1908) şi din Breslau. Afirmându-se ca medievist şi modernist în anii studiilor bucureştene (cu specialitatea istorie şi filologie clasică), ulterior dedicat („cu trudă”) cercetării istoriei antice, istoricul – filosof îşi defineşte statutul de studiosus conştient de gravitatea noii misiuni şi atent la tot ce îi putea înlesni împlinirea. îşi susţine, la Breslau, teza de doctorat („magna cum laude”) cu tema „Die Nationalităt der Kaufleute im Romischen Kaiserreiche”, sub coordonarea profesorului Conrad Cichorius (29 decembrie 1908/9 ianuarie 1909). Sistemul ideatic al lui Vasile Pârvan este prezentat de Radu Vulpe care insistă asupra unei disocieri între „opera ştiinţifică impregnată de un novator spirit de creaţie ştiinţifică” şi „opera cu preocupări filosofice şi sociologice”, ambele direcţii dând măsura „limpezimii stilului lui Pârvan”.
George Călinescu îi plasează pe Nicolae lorga şi Vasile Pârvan în categoria filosofilor – mituri, ultimului recunoscându-i-se talentul de „geniu muzical şi solemn”, dotat cu o abordare filosofică la limita kierkegaardiană (cu referire la conceptul de nelinişte/ Angst) sau influenţat ideatic de Nietzsche şi Carly (în ipostaza istoricului-filosof, „cultivator al eroilor”). Perspectiva lui Vasile Pârvan asupra naţionalului constă în susţinerea interferenţei biologicului cu politicul, acceptând conceptul (naţional) drept „conştiinţă de sine, solidară, a unui organism independent, în lupta de existenţă cu alte organisme analoage şi întrebuinţând pentru apărare chiar forma animalică a luptei, care e războiul”.
Fragment: Patru publicaţii periodice, adresându-se românilor din Transilvania, consemnează ştiri despre Societatea Literară Română de la Bucureşti, la începuturile activităţii sale. Este vorba despre: „Familia” de la Pesta, apărută în 5/17 iunie 1865, „Gazeta Transilvaniei” de la Braşov, iniţiată, cu titlul „Gazeta de Transilvania”, încă din 12 martie 1838, „Albina” de la Viena, cu prima dată de apariţie 27 martie / 8 aprilie 1866, exact în momentul în care se puneau bazele societăţii literare bucureştene, şi „Archivă pentru filologia si istoria”, editat la Blaj şi tipărit la Sibiu, sub îngrijirea lui Timotei Cipariu, începând cu 1 ianuarie 1867, exact anul în care s-au pus bazele Bibliotecii Academiei Române.
Declaraţia din şedinţa inaugurală a Societăţii, la 6 august 1867, a Episcopului Dionisie Romano – despre cum „nu a decurs la fel de lin cum se prefigura din entuziasmul exprimat de proprietarul colecţiei în şedinţa inaugurală” am citit în primul volum dedicat primilor ani de istorie a acestei biblioteci („Istoria Bibliotecii Academiei Române”, voi I: 1867-1885, Bucureşti, Editura Vremea, 2022, p. 17). Opinia publică transilvăneană afla despre aceasta, la 16/28 august 1867, deodată, din „Albina” lui Vasile Grigoroviţă şi „Familia” lui losif Vulcan, unde a fost reprodus un articol din „Românul”, publicat de C.A. Rosetti, la Bucureşti.
Relatarea şedinţei inaugurale menţionează: „Eminenţa Sa, arhiepiscopul de Buzău, a luat apoi cuvântul şi a demonstrat valoarea unei limbi şi cum înălţarea sau decăderea unei naţiuni se resimte din gradul de cultură sau <de> decadenţă a limbii ei.
Fragment: Florica Bagdasar s-a născut la 24 ianuarie 1901 în Macedonia (Bitolia/Monastir) în familia macedoromânăa lui Sterie și a AnastasieiCiumetti (Papahagi). A început liceulla pensionul Pompilian, dar din cauza Primului Război Mondial și a refugiului, a continuat liceul în Moldova, la Roman, absolvind liceul „Roman Vodă” (secția modernă) în 1920. S-a înscris apoi la Facultatea de Medicină din București pe care a absolvit-o în 1925. După stagiile de medic extern și intern la Așezămintele Brâncovenești a obținut diploma de doctor în medicină și chirurgie și dreptul de liberă practică.
În 1927 s-a căsătorit cu dr. Dumitru Bagdasar cu care a avut o căsnicie model. Proaspăt căsătoriți, soții Bagdasar au plecat în Statele Unite, la Boston, la specializare profesională; Florica pentru a urma cursuri de sănătate publică la Harvard, Dumitru pentru a-și însuși noile tehnici de neurochirurgie la clinica dr. Harvey Cushing, pionierul neurochirurgiei moderne. La Boston, Florica Bagdasar a primit bursa Rockefeller…
Fragment: Cele mai importante reviste pentru copii apar în România în deceniul al doilea al secolului trecut. Este vorba despre „Lumea copiilor” (1922-1937), „Dimineaţa copiilor” (1924-1947) şi „Universul copiilor” (1926-1948). „Lumea copiilor”, iniţiată şi condusă de George Filip, adună un impresionant mănunchi de forţe criitoriceşti ale timpului: Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, Ion Piliat, Vasile Voiculescu, Alexandru T. Stamatiad, Tudor Muşatescu, Gala Galaction, Radu Boureanu, Ovidiu Papadima şi alţii. „Dimineaţa copiilor”, condusă de Nicolae Batzaria – vestitul Moş Nae – care este şi principalul ei animator, apare ca un supliment pentru copii al ziarului „Dimineaţa”, bucurăndu-se de colaborarea unor scriitori ca Zaharia Stancu, Victor Eftimiu, Radu Boureanu, Olga Monta, Lia Dracopol, Eufrosina Pallă, Dragoş Vrănceanu etc.
Revista „Lumea copiilor” apăruse în perioada când încă se mai tipărea „Revista copiilor şi a tinerimii” (1913-1925) şi „dorind de a fi folositoare tineretului s-a gândit să editeze lucrări literare cari să fie puse la îndemâna tuturor pe un preţ cât se poate de modest”, lucrări literare care apăreau în fascicole zilnice, la preţul de 2 lei. Era o revistă care, pusă lângă altele, nu atrăgea prea mult atenţia, poate şi pentru faptul că ilustraţiile erau puţine, iar textul deţinea o pondere foarte mare. În paginile acestei publicaţii săptămânale pentru copii şi tineret semnau mulţi dintre scriitorii vremii: Vasile Voiculescu, Ion Piliat, Al. Brătescu-Voineşti, Tudor Muşatescu, Gala Galaction şi mulţi alţii.
Fragment: Principala semnificaţie a zilei de 10 Mai este legată de momentul sosirii lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen în România în anul 1866. Având acceptul împăratului francez Napoleon al lll-lea şi pe cel al regelui Prusiei, Wiiheim I, principele Carol porneşte spre România la sfârşitul lunii aprilie 1866. Părăseşte castelul Sigmaringen de lângă Dusseldorf şi traversează Elveţia şi Austria. În ziua de 8 mai ajunge cu vaporul la Turnu Severin, iar pe 10 Mai 1866 intră în Bucureşti. Va fi începutul unei domnii de 48 de ani, cea mai lungă din istoria românească. Este perioada în care 10 Mai intră în conştiinţa românilor drept Ziua Naţională şi Ziua Dinastiei şi se va păstra astfel până la momentul instaurării regimului comunist în România.
În cei 48 de ani de domnie, Carol I a obţinut independenţa ţării – datorită acestui fapt i-a şi crescut prestigiul, atât în interiorul ţării, cât şi în afara ei. A redresat economia, a susţinut crearea în România a unor instituţii specifice statului modern şi a pus bazele unei dinastii. A construit în Munţii Carpaţi Castelul Peleş, care a rămas până astăzi una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câştigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării….
Fragment: Anul în curs este prilej de dublă reverenţă în faţa celui pe care Eugen lonescu îl considera „unul dintre premergătorii revoltei literare universale” şi despre care George Călinescu, care nu l-a înţeles chiar „de la prima lectură”, scrie în Istoria… sa că „Suprarealismul românesc este, prin Urmuz, anterior celui francez şi independent” – 140 de ani de la naştere (17 martie 1883, primul copil al doctorului Dimitrie lonescu-Buzău de la Spitalul din Curtea de Argeş şi al Elizei, fiica preotului Filip Paşcanu de la Biserica „Sfântul Dumitru” din Bucureşti) şi 100 de ani de la plecarea spre „Infinitul mic” (sinucidere, 23 noiembrie 1923, Bucureşti).
Numele la naştere a fost cel al tatălui apoi, la şcoală, i-a schimbat patronimul în Dumitrescu; ulterior, el însuşi şi-a luat numele Dernetru Dem. Demetrescu-Buzău. în 1889, familia s-a mutat la Bucureşti. A făcut liceul la „Gheorghe Lazăr” (printre colegi, Vasile Voiculescu şi George Ciprian, care au scris ulterior despre el), apoi un an chinuit la medicină, dreptul absolvit în 1907, judecător prin localităţi din Argeş, Dâmboviţa, Dobrogea, ajuns în cele din urmă în Bucureşti, grefier la înalta Curtea de Casaţie. Mare pasiune pentru muzică. Viaţă boemă. A scris, „pentru a-şi amuza familia şi amicii” încă din 1907- 1908 (afirmă sora sa Eliza, confirmă George Ciprian, care-l citea prin cafenele), dar primul text, „romanul în patru părţi” Pâlnia şi Stamate, i l-a publicat Arghezi în „Cugetul Românesc”, în 1922, atunci când i-a ales şi pseudonimul sub care este astăzi celebru,Urmuz. Tot în 1922, T. Arghezi i-a publicat şi Ismail şi Turnavitu, şi asta a fost tot ce i-a apărut în timpul vieţii; în noiembrie 1923 s-a sinucis, aparent fără motiv…
Fragment: Despre activitatea diaconului Coresi avem puţine izvoare precise. Ele privesc mai ales timpul, locul şi mijloacele activităţii sale. Informaţiile lămuritoare au fost scoase de cercetătorii literari din înseşi mărturiile lui Coresi în tipăriturile sale sau din documentele timpului. Ce s-a scris remarcabil asupra lui Coresi a fost arătat în monumentala Bibliografie românească veche a d-lui Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, editată de Academia Română.
Editorul primelor cărți în limba română, tipograful cunoscut sub numele de diaconul Coresi. Trăitor în veacul al XVI-lea, acesta a fost cel care, prin tipăriturile sale, realizate într-o mare măsură în cetatea Brașovului, a reușit să impună introducerea limbii române în biserică, dar și să pună bazele limbii române literare și liturgice. Diaconul Coresi a fost coborâtor dintr-o veche familie grecească, stabilită și aclimatizată în Țara Românească; s-a născut la Târgoviște, după cum mărturisește în epilogul Evangheliarului românesc tipărit între anii 1561- 1562 la Brașov: „[…] diacon Coresi ot Târgoviște”, notare regăsită și în alte tipărituri coresiene.
Din păcate, nu cunoaștem, cu exactitate, anul nașterii acestuia; Ovid Densușianu notează că acesta s-ar fi născut în anul 1525, alte surse vehiculează anul 1500, pe când cercetătoarea Luiza Marinescu ne vorbește despre anul 1510 ca an al nașterii diaconului Coresi (Marinescu, Luiza, Highlights and Monuments of the Religious Culture and Literary Language-towards a more Comprehensive and Comparative Approach in the Study of Romanian Literature, în „Journal of Romanian Literary Studies”, număr XVIII, 2019)….
Fragment: Societatea românească se află astăzi într-un moment de cumpănă. Constatăm cu regret şi îngrijorare că instituţiile de bază ale ţării, Parlamentul şi Guvernul nu reuşesc, după un sfert de veac de democraţie, să găsească căile şi mijloacele prin care să răspundă aspiraţiei oamenilor pentru o viaţă decentă, să-i unească în această bătălie naţională. în schimb, prin măsurile luate, reuşesc să-i dezbine.
Şi cred că această stare se datorează oamenilor care alcătuiesc aceste instituţii, oameni adesea lipsiţi de educaţie şi patriotism, lată de ce am convingerea că în aceste momente avem datoria să ne alăturăm ziarului „Cotidianul” care prin rubrica Memoria fotografiei încearcă să ne aducă dovezi că boala de care încă suferim nu este nici pe departe ereditară. Dovezi că avem un filon sănătos. în plus, de-a lungul timpului românii şi-au afirmat şi capacitatea de a valorifica acest filon sănătos în folosul ţării. Sunt multe astfel de momente în istoria noastră care pot fi pentru noi cei de astăzi modele de urmat.
Unul dintre ele este gestul făcut de membrii Adunării Deputaţilor din Ţara Românească, în şedinţa din 24 ianuarie 1859. Despre ce este vorba? Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 hotărâse noua organizare a Principatelor. Ea acorda celor două ţări, constituite sub numele de Principatele Unite Moldova şi Valahia, guvern propriu şi Adunare proprie, deci numai o unire parţială. Iar cu privire la domnitor se dispunea ca el să fie ales pe viaţă de Adunarea fiecărui principat, fiind eligibil un fiu de un tată născut Moldovean sau Muntean….
Fragment: Nicolae Titulescu a fost cel mai important diplomat român al secolului al XX-lea, o personalitate a diplomaţiei europene în perioada dintre cele două războaie mondiale. Din 1908, Titulescu a intrat în lumea este al nostru. Nu numai că Titulescu a făcut ieri începutul cel mai strălucitor în istoria elocinţei parlamentare a României, dar acest început l-a clasat deopotrivă gânditor şi orator”.
Nicolae Titulescu şi-a demonstrat talentul oratoric în prelegeri şi discursuri ţinute în patru limbi europene, pe care le vorbea fluent (franceză, engleză, germană, italiană), fiind apreciat ca cel mai mare orator al perioadei interbelice, în 1917 a devenit, pentru prima dată, membru al guvernului României, ca ministru de Finanţe în guvernul condus de liderul liberal Ion I. C. Bratianu.
Nicolae Titulescu s-a implicat în lupta pentru pregătirea Marii Uniri, în anii grei ai Primului Război Mondial. Un an mai târziu, acesta a înfiinţat la Paris, alături de oameni politici din Regat şi Transilvania, Consiliul Naţional al Unităţii Române. Astfel, N. Titulescu a fost recunoscut ca reprezentant al moşierilor unguri din Transilvania care părăsiseră România după 1918 şi adoptaseră cetăţenia maghiară, el a apărat interesele naţionale cu mult zel...
Fragment: Vorbind de grafica lui Corneliu Baba, ca formă de expresie artistică, nu putem spune că folosim termenul corect. Schiţele maestrului, în creioane colorate, tuşuri colorate, pastel de ulei, chiar dacă sunt detalii ale unor portrete, ale unor scene de gen, ale unor peisaje, se încadrează, din punct de vedere stilistic, într-o picturalitate intrinsecă, specifică artistului.
Cele mai multe sunt portrete şi autoportrete, gen considerat o artă dificilă, presupunând un talent artistic deosebit. De-a lungul întregii cariere artistul este „fascinat de portret într-o manieră aproape mistică, fizionomia şi sentimentele care se degajă pe o faţă marchează de timpuriu, într-o manieră obsesivă, conştiinţa pictorului.”
Autoportretele sunt o constantă în opera lui Baba, el reprezentându-se de la tinereţe, până în plină maturitate. Artistul îşi descoperă o faţă interioară, aproape ireală, de la inocenţa anilor tinereţii la anii senectuţii, precum Autoportretul din 1984, deja existent în colecţiile Cabinetului de Stampe; dintre corifeii artei universale.…
Fragment: A trecut un veac de la acea zi de 15 octombrie 1922 când Alba lulia, capitala Unirii devenea şi capitala încoronării, aşadar al ultimului act care sigila marea şi efemera adunare de pământuri româneşti sub un singur sceptru.
Era ziua unei ceremonii fastuoase în care Ferdinand cel Loial şi atât de românca Maria cu sânge ilustru, aclamaţi de ţăranii ardeleni ca Împăratul şi Împărăteasa, cu veşmintele strălucitoare amintind de basileii Bizanţului, purtând coroana de oţel de la Plevna şi coroana de aur, deveneau cu adevărat suverani ai României Mari.
Sub titlul Clopotele sună regina Maria avea să evoce momentul: „lung a fost drumul ce a dus spre această zi, lung, anevoios şi plin de jertfă”, căci cuprindea şi moartea copilului iubit, şi refugiul de la laşi, şi oneroasa pace de la Bucureşti. Dar ce însemna o zi o spunea limpede regele Ferdinand în Proclamaţia din preziua încoronării: „Am venit astăzi cu Regina – care mi-a fost tovarăşă în credinţa neabătută la restrişte şi bucurie – ca prin această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte de-a pururea cu dânsul”, …
Fragment: La puţin timp după inaugurarea podului peste Dunăre, ca o recunoaştere a activităţii sale, Anghel Saligny va fi primit, în anul 1897, în Academia Română. După 10 ani, ca urmare a aprecierii de care s-a bucurat în rândul colegilor săi, va fi ales în fruntea înaltului for.
Anghel Saligny a fost primul inginer constructor care ocupa demnitatea de Preşedinte al Academiei Române, între anii 1907 – 1910, cel mai mare număr de ani în care putea fi ales cineva în aceasta funcţie.
A fost ales Preşedinte în şedinţa Academiei din 18 aprilie 1907 cu 19 voturi pentru, din 23 de votanţi (să reţinem numărul academicienilor de atunci). Cu acest prilej, Anghel slabe şi lipsurile serviciilor Academiei şi a înţeles să ia măsuri de îndreptare şi îmbunătăţire. Din îndemnul şi sub îndrumarea sa, s-au întocmit şi votat două regulamente pentru stabilirea răspunderilor şi asigurarea stabilităţii funcţionarilor instituţiei…
Fragment: Institutul de Studii Avansate pentru Cultura şi Civilizaţia Levantului şi Fundaţia Română pentru Democraţie au organizat, la 25 de ani de la lansarea Parteneriatului Strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii, conferinţa găzduită de Biblioteca Academiei Române nu ca o festivitate, ci ca o întâlnire de lucru, ca o datorie faţă de istoria recentă a României. Am considerat că este o obligaţie intelectuală şi morală să oferim generaţiilor viitoare documente şi mărturii pentru a nu lăsa ca această istorie să fie contaminată de falsuri şi manipulări partizane.
Istoria recentă are dezavantajul unor prezentări subiective, marcate de ideologie, credinţe, ambiţii personale, frustrări, dezamăgiri, dar are şi avantajul mărturiei unor oameni care au creat evenimentele, pe care reconstituirea postumă îl pierde în mod inerent. Istoria poate fi abordată ca o descriere a evenimentelor, un prim pas necesar şi de neocolit pentru cunoaşterea ei, apoi poate fi abordată ca o analiză comparată a evenimentelor pe plan universal, ca o filozofie a istoriei. Dar, în acelaşi timp, ea poate să devină, pentru o parte a elitelor, o istorie trăită. Această istorie recentă are avantajul istoriei trăite şi al unui feedback permanent între istoria trăită şi istoria înţeleasă. Şi, mai ales, înţelegerea ei de către cei care pot influenţa cursul evenimentelor…
Fragment: În colecţiile Cabinetului de Stampe, grafica lui losif Iser (1881- 1958) parcuge mai multe etape din creaţia artistului. Desenul l-a deprins în atelierele muncheneze ale lui Anton Azbe, mai apoi la Thomas Theodor Heine şi Bruno Paul, înţelegând că acesta cere putere de concizie şi simplitatea imaginii. Multe dintre lucrările sale tratate în acuarelă şi, mai ales, în guaşă vernisată, tehnică pe care a folosit-o cu predilecţie, surprind fie personaje din lumea circului, tratate cu o luciditate şi putere de analiză perfecte, fie peisaje pline de forţă şi culoare.
După 1927, Iser incearcă să se distanţeze de influenţele Occidentului şi să pună accentul pe o notă specific orientală; în colecţie se află numeroase studii de portrete ale unor tătari şi tătăroaice de pe coastele Mării Negre, cafenele cu turci sau tătari de la Constanţa sau Balcic, precum şi celebrele odalisce, cu şalvari largi şi vălul lor specific, surprinse singure sau grupate, figuri marcate de o nostalgie specifică acestor ţinuturi pârjolite de soare.
Gravura, fiind considerată un gen intelectual, l-atentat pe Iser. Cabinetul de Stampe posedă cele 60 de planşe gravate în tehnica preferată a artistului, pointesèche, procedeu pe care l-a invăţat in atelierul artistului de origine romană Juies Pascin. În acest gen a ajuns la rezultate remarcabile, atestate de faptul că a expus la „Société des peintres et des graveurs indépendants”, alături de Pascin, Picasso, Frelout, Laboureur. in colecţie se află peste 450 desene, provenind din surse diferite, unele achiziţionate, altele donate de-a lungul timpului, multe dintre ele chiar de către artist…
Fragment: Colecţia de stampe japoneze a Bibliotecii Academiei Române cuprinde o serie de cicluri de gravuri aparţinând celebrului artist japonez Katsushika Hokusai, care a revoluţionat peisajul japonez, folosind tehnici inovative, ceea ce l-a transformat într-un autentic creator de şcoală, admirat şi imitat. Hokusai şi-a asigurat celebritatea prin meisho-e (faimoasele vederi), precum Ce/e 36 de vederi ale Muntelui Fuji, care include iconicul său Senju în provincia Musashi (1831 – 1832). Lucrarea face parte dintr-o serie peisagistică de tipărituri ukiyo-e realizate de artist între 1826 şi 1833, din lemn policrom, având ca subiect Fuji, reprezentat în diferite condiţii meteorologice şi anotimpuri prin locuri şi distanţe variabile. Sunt de fapt 46 de gravuri din lemn policrom având ca subiect Fuji, reprezentat în diferite condiţii meteorologice şi anotimpuri prin locuri şi distanţe variabile.
Primele 36 de vederi au fost incluse în publicaţia originală şi, având în vedere popularitatea lor, au fost adăugate încă 10.
Complexitatea imaginilor lui Hokusai se datorează şi cantităţii mari de culori utilizate, care a necesitat utilizarea unei serii de blocuri de lemn pentru fiecare dintre culorile utilizate în imagini…
Fragment: Împlinirea a 150 de ani de la naştere şi a 70 de ani de la moartea lui Alexandru Tzigara-Samurcaş este un prilej pentru Biblioteca Academiei Române de a omagia viaţa şi opera acestuia, Vestigii arhitecturale din colecţia fotografică Alexandru Tzigara-Samurcaş, expoziţie pe care am avut plăcerea să o organizăm
în 2019. Personalitate complexă, mereu în vâltoarea evenimentelor – în calitate
de prefect al Poliţiei bucureştene în timpul ocupaţiei germane, de secretar al
reginei Elisabeta, de profesor universitar, sau de însărcinat cu identificarea şi
protejarea bunurilor culturale mobile, a avut timp să fie şi un erudit de seamă,
cu interes, cunoştinţe şi aplecare pentru multe domenii ale culturii.
Membru al Academiei Române, în ciuda multelor şicane şi atacuri polemice din partea contemporanilor, precum Nicolae lorga sau George Oprescu, Alexandru Tzigara-Samurcaş rămâne mai cu seamă ctitorul Muzeului de Artă Naţională „Carol I” şi al Fundaţiei „Regele Carol I”. Cu studii avansate în Germania, unde a urmat istoria artei – studii încununate şi de un doctorat în muzeografie şi biblioteconomie, a fost considerat, la întoarcerea sa în ţară, persoana cea mai potrivită a fi însărcinată din ordin regal cu fondarea şi modelarea unor instituţii moderne, organizate pe baze riguros ştiinţifice...
Fragment: Ion Heliade-Rădulescu este fondatorul primului ziar apărut în Ţara Românească: „Curierul românesc”, apărut la Bucureşti, în data de 8 aprilie 1829, scriitorul fiind şi unul dintre cei doi redactori ai ziarului; celălalt era Constantin Moroiu, un jurist cu studii în Occident. Primul ziar românesc avea patru pagini şi folosea alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite şi în limba franceză. Avand subtitlul Gazetă politică, administrativă, culturală şi literară, ziarul a avut o apariţie săptămânală sau, uneori, bisăptămânală; pentru o scurtă perioadă a apărut de cinci ori pe săptămână.
Abonamentul costa doi galbeni împărăteşti „plus cheltuiala poştiilor analoghiceşte după depărtare.” Primul tiraj a fost de 280 de exemplare, scoase la tiparniţa Mitropoliei din Bucureşti. Mai târziu, Ion Heliade-Rădulescu şi-a adus tipografi de la Pesta, iar în 1830 a construit la Bucureşti o tipografie; el a cumpărat, împreună cu unchiul său, serdarul Nicolae Rădulescu, la 11 octombrie 1830, de la văduva doctorului Constantin Caracaş, tipografia zisă „de la Cişmeaua lui Mavrogheni, din Obor”, pe terenul dăruit de tatăl său, fostă proprietate a lui Gheorghe Lazăr.
Din 1832 Heliade a rămas proprietar unic. Deoarece era posesorul singurei tipografii particulare, i s-a dat lui Heliade, din decembrie 1832, funcţia de director al „Buletinului oficial la postelnicie” [Monitorul oficial], această publicaţie oficială apărând de la 8 decembrie 1832 sub titlul „Buletin. Gazetă administrativă”, iar de la 15 decembrie 1832 „Buletin, gazetă oficială” (cu caractere chirilice)...
Fragment: Compania Franco-Română de Navigaţie Aeriană îşi are originile în anul 1919. În acel an, în timpul discuţiilor premergătoare Tratatului de pace de la Trianon, ministrul român Nicolae Titulescu, discutând cu reprezentantul Franţei însărcinat cu dezarmarea, i-a propus crearea unei companii aeriene comune destinată transportului poştal. O idee „nebună” şi bărbaţi de un calibru excepţional… Războiul s-a terminat. Pierre Claret de Fleurieu, pilot de vânătoare emerit, decide să părăsească armata. Om al provocărilor, s-a alăturat sucursalei franceze a unei mari bănci româneşti: banca Marmarosch Blanck, proiect pe care el însuşi l-a descris ca fiind nebunesc: crearea primei mari companii aeriene internaţionale din lume. O linie regulată în toată Europa, care va deservi Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România şi de ce nu până la Constantinopol!
Aristide Blanck este entuziast şi, la 23 aprilie, il cheamă in biroul sau pe Pierre Claret de Fleurieu, îl numeşte imediat Director General al Companiei Franco-Române de Navigaţie Aeriană şi îi scrie un cec de cateva milioane pe numele său: „începi de mâine, am încredere totală în tine, mergi, te urmez”. Compania Franco-Română s-a născut, dar numai pe hârtie, pentru că totul era de făcut. Nu exista avion care să permită transportul de pasageri comercial sau aerodrom comercial în Europa…
Fragment: Critica teatrală românească începe în secolul XIX cu Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale. Chiar dacă, anterior, s-au făcut simţite opinii şi îndemnuri spre direcţiile de evoluţie a teatrului românesc, prin G. Asachi, I. H. Rădulescu, M. Kogălniceanu şi alţii, încercări de analiză aprofundată, critică şi aplicată, au fost, pană la apariţia articolelor celor doi, aproape inexistente. Punctul comun al preocupărilor celor doi este referitor la repertoriu, o problemă pe care şi Mihai Eminescu şi Caragiale o consideră prioritară şi în care constă progresul artei dramatice.
Dacă Mihai Eminescu insistă pentru un repertoriu naţional, constituit mai ales din piese originale cu tematică naţională, românească. Ion Luca Caragiale este mult mai incisiv când discută despre preluări, localizări şi plagiate: „De zece ani şi mai bine, presa românească se bucură de o libertate aproape, ca să nu zicem cu totul nemărginită — stare binecuvantată, ce poate încă n-o visează cel mai democrat dintre democraţii Apusului. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta spre folosul sau paguba publicului românesc a fost, ori să cercetăm dacă presa românească, bucurându-se de o aşa desăvarşită libertate, a binemeritat-o prin înţelegerea misiunii culturale ce are presa în societăţile moderne. Negreşit că aceste întrebări sunt, din punctul lor de vedere general, de un interes politicesc prea înalt, aşa că nu se poate trece repede şi ca uşurătate asupră-le în o introducere la o cercetare critică asupra teatrului.…
Fragment: Efortul de a-l traduce pe Eminescu are, ca primă intenţie, rolul de a evidenţia excepţionala valoare artistică a creaţiei sale. Deşi acest deziderat nu a fost deocamdată atins, însumarea strădaniilor de acest fel într-un tablou panoramic oferă totuşi direcţiile configurate ale parcursului, conturând câteva aspecte interesante cu privire la importanţa criteriilor care însoţesc axa cronologică.
Prima dintre etape este în relaţie cu traducerile efectuate în timpul vieţii poetului şi provoacă o surpriză: consemnarea că însuşi Eminescu şi-a tradus, ca simplu exerciţiu, câteva versuri în limba germană. Tot în anii săi de viaţă, Mite Kremnitz tălmăceşte 19 creaţii eminesciene în volumul Rumânische Dichtungen (1881), poezii necunoscute cititorilor români, deci înainte ca acestea să fie publicate în „Convorbiri literare”. În următoarele ediţii ale antologiei Rumânische Dichtungen (1883; 1889), numărul pieselor lirice eminesciene ajunge la 32. În limba franceză, prima încercare de a-l traduce pe Eminescu datează din 1890. Sub titlul Rhapsodies roumaines, se edita Bel Enfant de la larme de către elveţianul Leopold Bachelin…
Fragment: Unul dintre cele mai spectaculoase obiceiuri din ajunul şi prima zi de Crăciun este „Irozii”. Numele colindului provine de la numele regelui Irod, ucigaşul pruncilor, în vremea căruia se naşte lisus Hristos şi are o vechime ce se pierde în negura timpului. Cel mai vechi cântec de Viflaim la noi datează din anul 1821. Naşterea Mântuitorului şi evenimentele care s-au întâmplat înainte şi după naşterea Lui reprezintă nucleul narativ în jurul căruia se organizează acţiunea dramatică a Irozilor.
Cu mici diferenţe de la o zonă la alta, în Apuseni, această veritabilă scenetă de teatru are şapte personaje: Irod, Soldatul, Preotul, Ciobanul şi cei trei crai – Gaşpar, Melchior şi Baltazar. Sceneta începe cu Irod, care primeşte de la soldat veşti din împărăţie. I se raportează că au fost prinşi trei oameni străini, care sunt aduşi înaintea lui. La întrebările lui Irod, aceştia răspund că au plecat, călăuziţi de o stea, să caute pe împăratul care tocmai s-a născut. Irod răspunde că el este singurul împărat, după care spune în versuri cum a ordonat el tăierea celor 14.000 de prunci.
Colindul are şi o parte în care Irod şi cei Trei Crai se duelează cu săbiile, fiecare susţinându-şi poziţia în legătură cu adevăratul împărat. Din prima formă a Vicleimului şi din prezentarea Magilor şi a dialogului lor, sub influenţa elementelor folclorice caracteristice colindelor, s-au dezvoltat, pe rând, prin activitatea „micilor cărturari”, trei tipuri principale de variante specifice celor trei mari zone etno-geografice româneşti: Muntenia, Moldova şi Transilvania…
Fragment: Născut la marginea Bucureştilor în toamna anului 1903, Nicolae lonescu a fost crescut modest de mama sa, Rozalia, lucrătoare la Uzina de Gaz. Primele clase le-a urmat la una dintre cele mai vechi şcoli bucureştene. Şcoala Gimnazială „lenăchiţă Văcărescu”. Deşi sărac şi suferind din cauza multor neajunsuri, se dedica în întregime studiului, cheltuindu-şi puţinele economii pentru a cumpăra cărţi. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a impiedicat însă să urmeze cursurile unui liceu, fiind nevoit să se angajeze pentru a se putea întreţine.
A inceput să lucreze la diverse tipografii ale vremii, precum „Fortuna”, „Minerva” şi „Cultura Naţională”, unde avea să-i cunoască pe Vasile Parvan, I. G. Duca, Dr. C. Angelescu şi Eugen Lovinescu. Cu timpul, ajunge să se perfecţioneze ca zeţar sub îndrumarea lui Dimitrie Demetrian, unul dintre specialiştii eminenţi, de al cărui sprijin s-a bucurat necondiţionat. Dragostea pentru fotografie va face ca, în 1927, la numai 24 de ani, să facă parte din „Serviciul Fotografic al Armatei Regale”, prilej cu care începe să se dedice acestui domeniu in totalitate…
Fragment: În galeria donatorilor care au îmbogațit Academia și Biblioteca, D. A. Sturdza ocupă un loc de excelență, fiind exemplul absolut de constanță, tenacitate și generozitate. Donațiile lui au început în 1874, cu 18 portrete de domnitori români, gravuri care împreună cu materialele oferite de Al. Odobescu în 1877 constituie nucleul de început al colecției Cabinetului de Stampe. A dăruit alte 320 de gravuri și 25 de hărți în 1878, dupa ce în 1876 pusese bazele colecției numismatice, oferind 450 de monede și medalii românești. Aproape în fiecare an, până la sfârșitul vieții sale, D. A. Sturdza nu a pregetat să găsească, să cumpere și apoi să doneze Academiei piese de patrimoniu și resurse bibliografice moderne, care să susțină și să impulsioneze cercetarea.
Cifrele singure, prezentate în diverse rapoarte și în „Analele Academiei”, sunt și pentru zilele noastre covârșitoare, părând imposibil de egalat. Numai pe o perioadă de cinci ani se înregistrează din partea lui D. A. Sturdza: în 1880, diplome și documente latine și slavone, 145 volume de cărți românești și străine; în 1881, 10 manuscrise din secolele XlV-XVIl, 29 cărți românești vechi; în 1882, 104 volume cărți și periodice; în 1883, alte 132 publicații românești și străine; în 1884, încă 1023 de tipărituri și 56 de manuscrise; în 1885, 877 volume de carte și 117 manuscrise; între 1886 și 1902, a sporit colecțiile Academiei cu 1250 de volume de cărți și periodice, 90 de manuscrise, 950 de documente istorice, 250 de stampe și fotografii, 25 de hărți, 1700 de monede și medalii, din care 1600 de monede românești donate într-o singură tranșă, în 1891…
Fragment: Se împlinesc anul acesta 165 de ani de la naşterea academicianului loan Bianu (1856 – 1935), personalitate marcantă şi complexă a culturii naţionale. Vlăstar al unei familii de ţărani transilvăneni, cu suflet sensibil şi iubitor de neam, loan Bianu a devenit un distins bibliotecar, strălucit bibliograf, ajungând să fie recunoscut ca cel dintâi ctitor al şcolii româneşti de biblioteconomie şi bibliologie. Ilustrul istoric Nicolae lorga, afirma despre figura sa impunătoare, următoarele „Bine pregătit, dus prin străinătate la studii serioase, format de conducători ai cercetărilor romanice, scriitor de talent, cu sufletul simţitor şi cugetarea sigură, pe care le-a arătat în frumoasele sale discursuri la Academie. Marile lui însuşiri veneau din vânjosul trunchi ţărănesc ardelean, a cărui ramură, dintre cele care nu mai răsar, era el” (N. lorga, „Oameni care au fost”. Bucureşti, vol. 3, 1936, p. 436). Centrul vieţii sale ştiinţifice şi scriitoriceşti l-a constituit organizarea Bibliotecii Academiei Române, instituţie în cadrul căreia se ostenea, adeseori, câte 10-12 ore pe zi, şi pe care a slujit-o cu devotament timp de 56 de ani.
Ca urmare a muncii sale susţinute, au fost achiziţionate mai bine de 500.000 de volume, mii de manuscrise, periodice româneşti şi străine, scrisori, stampe…
Fragment: Înfiinţată la un an după întemeierea Societăţii Academice Române, dar cu un deceniu mai înainte de cucerirea Independenţei ţării, Biblioteca a fost chemată la început să servească exclusiv documentarea membrilor Societăţii pentru alcătuirea unui dicţionar şi a unei gramatici a limbii române. Cu timpul, Biblioteca Academiei Române a evoluat, devenind mai mult decat un centru de documentare; ea este destinată studiului de înaltă calificare, pentru elita profesională şi intelectuală. Fondul său patrimonial, acumulat de-a lungul a mai bine de 150 de ani, foarte valoros prin vechime, unicitate şi diversitate, atrage anual un număr important de cercetători din România şi din străinătate, implicaţi în proiecte de cercetare naţionale şi internaţionale.
Fondul bogat de carte, cele mai complete colecţii de periodice din România, colecţiile sale speciale de manuscrise, corespondenţă, documente istorice, carte veche şi rară, stampe şi fotografie, numismatică fac din Biblioteca Academiei Române o bibliotecă de cercetare, aflată în serviciul comunităţii ştiinţifice româneşti şi din întreaga lume. Astăzi Biblioteca Academiei Române este deţinătoarea a peste 14 milioane de unităţi de bibliotecă, dispune de 26 000 mp spaţii de depozitare a publicaţiilor, destinate conservării şi protejării patrimoniului, şi de 9 săli de lectură, cu cca 200 de locuri, specializate pe domenii de cercetare...
Fragment: În perioada interbelică, a existat un efort constant de a face cunoscute cultura şi literatura română prin traduceri publicate în Marea Britanie. Sprijinind cu pasiune literatura şi cultura română, principal patron in sprijinirea promovării literaturii şi culturii romane în străinătate. Regina Maria a fost un mediator cultural, facilitând transmiterea valorilor culturale româneşti mai ales în ţara sa natală. O altă personalitate marcantă printre promotorii literaturii şi culturii române la începutul secolului al XX-lea o regăsim în persoana lui Marcu Beza, consul general al României la Londra şi conferenţiar de limba română la “King’s College” din Londra (1910-1930).
Prezenţa lui la Londra a reprezentat un element catalizator în acest sens; acesta a ţinut discursuri despre cultura şi literatura română, a publicat el însuşi opere literare, lucrări şi traduceri şi a semnat prefeţe. Dorinţa mediatorilor culturali din perioada interbelică de a spori vizibilitatea României, precum şi faptul că traducătorii, puţini la număr, erau de obicei străini, justifică puternica orientare către difuzarea culturii române…
Fragment: „Sunt convins că mulţi şi aleşi reprezentanţi ai generaţiilor tinere sunt gata sufleteşte să pornească din nou spre vechile altare ale strămoşilor – cum spunea aşa de impresionant Octavian Goga – să şteargă praful de pe ele şi să se închine iarăşi, cu pietate şi recunoştinţă, celor ce le-au ridicat, întru mărirea şi gloria, binele şi propăşirea neamului.” Acad. Alexandru Lapedatu, 1940. Biblioteca Academiei Române, păstrează cu grijă şi respect, în cadrul Serviciului de Manuscrise, un adevărat tezaur documentar: cele peste 8500 de scrisori pe care membrii familiei Brătianu şi le-au transmis de-a lungul anilor. Cine le cercetează cu atenţie este suprins de profunzimea conţinutului, frumuseţea limbii şi frecvenţa acestora. Scrisorile sunt o mărturie a ceea ce însemna la sfarşitul secolului al XlX-lea, o adevărată familie românească, preocupată de educaţia şi formarea membrilor săi.
Deşi foarte ocupat cu conducerea guvernului. Ion C. Brătianu şi-a adus o contribuţie aparte la instrucţia copiilor săi, având principii severe de educaţie, îndeosebi a fiilor. „Pe cât era de dezmierdător şi iubitor – spunea Sabina Cantacuzino – pe atât era de sever când cea mai mică abatere de la datorie, chiar neânsemnată ân aparenţă, i se părea o lipsă de conştiinţă”…
Fragment: Faptul că domnia glorioasă şi îndelungată a Domnitorului şi apoi Regelui Carol I al României a reprezentat o perioadă de transformări fundamentale şi rapide, care au marcat trecerea ţării de la un stat care începuse a se moderniza din perspectiva europeană prin reformele din timpul domniei lui Alexandru loan Cuza la un Regat consolidat şi matur, dotat cu toate instituţiile şi instrumentele necesare unei ţări europene şi de la o uniune personală a două Principate sub suzeranitate otomană la un Regat independent apt a susţine politici consistente şi sistematice de putere regională. În acelaşi trend s-a înscris şi politica monetară a Statului condus de regele Carol I. În condiţiile raporturilor politice de dependenţă faţă de Imperiul Otoman, România era lipsită de dreptul de a emite monedă proprie, eforturile depuse şi proiectele existente în acest sens în vremea domniei lui Alexandru loan Cuza nefiind încununate de succes, piaţa românească fiind ocupată în întregime de monede străine.
Existenţa unei monede naţionale devenea o necesitate pentru consolidarea unei economii monetare moderne, dar acest deziderat era împiedicat de regimul de subordonare faţă de Înalta Poartă...
Fragment: Bucovina, regiune aflată în nordul Moldovei, înseamnă tradiţii păstrate de veacuri, peisaje deosebite, dar ceea ce a rămas în inima şi mintea oamenilor care au trecut pe acolo sunt bisericile unice prin frumuseţea picturilor interioare şi exterioare. Cu o arhitectură specifică locurilor, cu minunatele fresce inspirate de arta bizantină, bisericile şi mănăstirile Bucovinei au constituit întotdeauna o atracţie majoră. Bisericile au fost contruite în perioada medievală, între sfârşitul secolului al XV-lea şi jumătatea secolului al XVI-lea.
Picturile realizate de meşteri zugravi interpretează într-un stil original scene complete din Biblie, respectând canoanele ortodoxe, dar având amprenta specifică a pictorilor. Picturile murale acoperă pereţii exteriori şi interiori. Culorile şi nuanţele frescelor sunt cele care au impresionat specialiştii, fiind caracteristice fiecărei biserici şi, astfel, se poate vorbi despre albastrul de Voroneţ, dar şi de verdele-roşu de Suceviţa, de galbenul de Moldoviţa, de roşul de Humor sau de verdele de Arbore…
Fragment: Sunt fiul unor ţărani care n-au ştiut decât ce înseamnă munca, soarele arzător, frigul cumplit, suferinţa şi zbuciumul. În acei ani ai copilăriei mele lucram cât era ziua de lungă. În anul 1939, ne aflam în perioada de apogeu a dictaturilor instaurate de Stalin in URSS, Horty in Ungaria, Hitler în Germania, Mussolini în Italia, Franco în Spania, Salazar în Portugalia şi Carol al ll-lea în România, care dizolvase Parlamentul, interzisese toate partidele politice şi declarase o prigoană fără discreditare împotriva legionarilor şi comuniştilor.
Destrămarea inevitabilă a lumii interbelice şi instalarea cu brutalitate a comunismului, faţă de care nu am avut nici cea mai mică afecţiune, arestarea tatălui meu din motive politice, imediat după revenirea sa de pe frontul din Est, trimiterea lui în închisorile de la Văcăreşti, Aiud şi Gherla, urmată de excluderea mea şi a celorlalţi doi fraţi din liceu, împreună cu seceta şi marea foamete din anii 1946-1947, mi-au agravat şi mai mult situaţia…
Fragment: Suppiex Libellus Valachorum Transsilvaniae (Petiţia Valahiior din Transilvania) este numele a două memorii inaintate de liderii naţiunii române din Transilvania împăratului Leopold al ll-lea al Sfântului Imperiu Roman. Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune lărgită şi argumentată a primului, a fost înaintat Curţii din Viena pe 30 martie 1792 de către loan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, şi de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.
Documentul a fost redactat de cei mai insemnaţi reprezentanţi ai naţiunii române din Transilvania, în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma: naţiune politică, românii considerau firească repunerea în vechile drepturi, suspendate şi nerespectate, nu din cauza unor legi abuzive, ci din cauza „nedreptăţii vremurilor”. Demonstraţia justeţei acestor cereri era simplă şi clară: având în vedere că nicio lege, din epocile mai vechi sau contemporane suplicanţilor, nu anulase vechiul statut al românilor ca naţiune cu drepturi egale, eliminarea şi neacceptarea românilor între celelalte „naţiuni politice” şi nerespectarea drepturilor lor erau ilegale…
Fragment: O tanără jurnalistă culturală m-a întrebat cu câtva timp în urmă dacă mai este ceva de studiat din Eminescu, ce ne face să vedem în el un mit naţional, de ce unii caută să-l demitizeze, cum arată limba română azi, după ce Eminescu i-a dat bogăţia şi frumuseţea cunoscute şi, la urmă, mă întreabă de unde trebuie să pornească un tanăr postmodernist de azi să citească poeziile lui Eminescu.
Ce mai este de studiat din opera lui Eminescu? Aş fi înclinat să vă răspund prompt: totul! Nu mă refer la biografia poetului, nici la descrierea operei sale în totalitate, nici la faptul că unele interpretări critice s-au învechit şi că altele sunt scrise fie de zelatorii, fie, mai ales după 1990, de delatorii lui Eminescu. Ce s-a făcut până acum, la acest etaj al problemei, s-a făcut, în esenţă, bine.
G. Călinescu a scris ceea ce a scris despre viaţa şi opera lui Eminescu, ediţia a ll-a din Opera lui Eminescu este o capodoperă a criticii literare româneşti. Perpessicius a pregătit din 1933 până la moartea lui, în 1971, ediţia poeziilor şi a prozei sale. Au venit apoi alţi istorici literari şi au continuat munca lui benedictină…
Fragment: Gioacchino Rossini (1792-1868) a fost unul dintre cei mai aclamaţi şi mai populari compozitori, bucurându-se în timpul vieţii de o faimă rar intâlnită, datorită frumuseţii melodiilor, strălucitoarelor şi optimistelor arii, pline de vervă şi ironie, aflate din abundenţă în creaţia sa. Stilul său se conturează încă de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă uşurinţă lucrări dintre cele mai diverse şi, într-un interval de circa 17 ani, oferă publicului 40 de opere, dintre care aproape jumătate s-au menţinut în repertoriu. Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt animate de acelaşi elan care se regăseşte în accelerarea ritmică şi în celebrele crescendo-uri, atât de caracteristice pentru opera sa. Spectatorul nu are timp să se plictisească, ariile sunt vii şi pasajele de umplutură respiră veselie şi tinereţe. Oricare ar fi natura libretului, lucrările lui Rossini emană bucuria de a trăi.
Seria de piese vocale Mi lagnerd tacendo a fost compusă de Rossini după ce, la 37 de ani, cand a cunoscut un adevărat triumf cu ultima sa operă Wilhelm Tell, a renunţat a mai compune pentru teatru, retrăgandu-se în casa lui din Paris…
Fragment: Peceţile atârnate, care însoţeau de obicei actele solemne emise în cancelariile din Moldova şi Ţara Românească încheind actul domnesc, erau în general din ceară naturală, iar aplicarea ei necesita o procedură specială. Existau, în acelaşi timp, peceţi aplicate cu chinovar, cu ceară sau în fum, cu ornamente şi reprezentări variate. Categoria cea mai importantă însă este reprezentată de peceţile din metal, din care la noi se cunosc destul de puţine, aşa cum, de altfel, se întâmplă şi în alte ţări. Peceţile de acest fel, întrebuinţate pentru sigilarea documentelor de mare importanţă, au apărut la mijlocul secolului al XVI-lea şi sunt atestate atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova. Aşa-numitele bule sigilare sau bule de aur, erau de două feluri: unele erau simple capsule de metal şi erau destinate să protejeze pecetea de ceară aflată în interior şi altele, adevărate bule de aur care au pe avers şi pe revers reprezentări şi inscripţii.
Documentul de la Grigore Ghica din 1664, dat la Cuşmir, prin care întărea milele ce le aveau mănăstirile de la Muntele Athos, este unul dintre acestea. Pe faţă, pecetea prezintă stema Ţării Româneşti, aceeaşi ca la Matei Basarab şi, de jur imprejur, inscripţia în slavonă: [f Ion Gligorie Ghica Voievod a toată Ţara Romanească în anul 7172]. Pe verso, într-o ghirlandă, este reprezentată acvila cruciată şi, dedesubt, o inscripţie în româneşte, cu caractere chirilice: „Acest hrisov făcutu-l-a Ion Gligorie Ghica Voievod a toată Sfetagora a 20 de sfinte mănăstiri ce sânt înprejurul Sfântului munte Atonului văleat 7172“…
Fragment: Biblioteca Academiei Române a primit, joi, 24 septembrie 2020, Medalia Aniversară „Centenarul Marii Uniri”, în semn de apreciere pentru efortul depus în vederea păstrării identităţii naţionale şi a răspândirii valorilor culturale româneşti, pentru dăruirea cu care s-a implicat în organizarea de evenimente dedicate Centenarului Marii Uniri. Medalia Aniversară a fost conferită de Președintele României, domnul Klaus Werner Iohannis instituției noastre și altor instituții de cultură din România.
În anul 2018, Biblioteca Academiei s-a remarcat prin organizarea mai multor evenimente de impact destinate Centenarului Marii Uniri, dintre care amintim: Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 2018); Războiul de Independenţă, (10 mai 2018); Festivalul Capitalelor Națiunilor Centenare (proiect derulat în perioada 10-17 septembrie 2018, în parteneriat cu MNLR, cu participarea reprezentanților din alte nouă țări europene care au sărbătorit Centenarul în 2018 – Austria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Moldova, Slovacia și Ungaria); Expoziţia România Mare în reprezentări cartografice (23.10-02.11.2018); Expoziția Cum s-a făurit România Modernă (22.11.2018-31.01.2019)…
Fragment: Pablo Ruiz y Picasso a fost andaluz şi catalan, spaniol şi francez. Mai mult decât orice însă a fost cea mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeştri ai penelului, care a rupt definitiv cu convenţiile stilului iluzionist şi figurativ, dominant încă din perioada Renaşterii. Aşa cum tablourile cubiste au descompus realitatea, şi opera lui Picasso este o oglindă care permite urmărirea artei în secolul al XX-lea şi, totodată, viaţa particulară a artistului. Pânzele lui ne amintesc de un jurnal intim care glorifică frumuseţea şi eroismul femeilor iubite. Optzeci de ani de activitate artistică – pictură, sculptură, poezie, desen, grafică, ceramică – reflectă multilateralitatea creaţiei lui Picasso. Colecţia de desene franceze, formată din circa 500 de planşe, sunt, în mare parte, donate de către academicianul George Oprescu. Piesa de rezistenţă a colecţiei o reprezintă pastelul de Pablo Picasso, Lola, sora artistului, [1903], grafică din perioada academică a artistului. Maria Dolores Ruiz Picasso, sora lui Pablo Picasso, cunoscută ca Lola, s-a născut la Malaga în 1884 şi a fost modelul feminin predilect al artistului pentru portretele sale timpurii până la plecarea acestuia la Paris. Picasso a avut o relaţie strânsă cu familia şi, în particular, cu sora sa, Maria Dolores (Lola), pe care a desenat-o în cele mai diverse ipostaze, de la cele mai banale, vizând activităţile cotidiene ale acesteia, până la cele mai semnificative, precum Prima comuniune, dovadă fiind multiplele desene şi picturi păstrate în colecţii din întreaga lume…
Fragment: Figura pictorului Camil Ressu este importantă în istoria artei interbelice româneşti, dar mai ales pentru istoria Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, unde artistul a fost profesor şi rector timp de mai mulţi ani, formând generaţii întregi de tineri artişti plastici. Fondurile Bibliotecii Academiei Române au primit ca donaţie sute de desene aparţinând artistului, de la portrete ale unor prieteni şi cunoştinţe, precum Tudor Arghezi, familia Alexandru Bogdan-Piteşti, Mihai Sadoveanu sau K. FI. Zambaccian, care remarca, referindu-se la portret, „desenul în tuş pe care îl executa artistul pentru portret era aşa de expresiv şi impresionant, încât s-ar fi putut lipsi de culoare”, până la portrete de ţărani, schiţe pentru tablouri cu subiecte rurale, peisaje şi mai ales studii de atelier, în care nudul, cu precădere feminin, este reprezentativ. Colecţia Cabinetului de Stampe deţine şi desenele sale erotice, artistul fiind un voluptuos, un îndrăgostit de silueta feminină, de volumetria formelor şi de carnaţia bogată a femeii. Cu toate acestea senzualitatea sa se păstrează în limitele unui rafinat simţ al solidităţii sculpturale a figurilor, a atitudinii lor; poate pentru că nudul era considerat cel mai apropiat de natură, sugerând cea mai mare claritate şi abstracţie a conturului, la el putându-se observa cu adevărat virtuţile liniei. Pentru Camil Ressu, desenul este cel care va deschide drumul aventurii, al experienţei şi al imaginaţiei…
Fragment: Biblioteca Academiei Române a primit de curând o donaţie din partea domnului Grigore Ghica, care a lucrat la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”. Donaţia conţine, între alte documente privitoare la moşiile familiei sale din Colentina şi Fundeni, un document slavon de la Mihai Viteazul, datat 14 ianuarie 1599. Acest act este originalul după care s-au făcut în trecut copii şi traduceri la Arhivele Statului, care au fost utilizate la publicarea hrisovului (în slavonă şi în româneşte) în volumul XI al seriei Documenta Romaniae Historica, apărut la Editura Academiei Romane în 1975. Actul a fost semnalat şi valorificat şi în istoriografie şi amintim aici, de pildă, studiile profesorului Ion lonaşcu. Originalul slavon, scris pe hârtie (42 cm x 28, 5 cm), cu cerneală neagră şi roşie la monograma domnească, este parţial deteriorat şi a avut iniţial un sigiliu timbrat mobil, actualmente căzut. Documentul este important, el furnizând date despre istoricul unei părţi din moşia Colentina, restabilită de domn, în urma unei judecăţi, Radei, fiica lui Ştefan portar. Valoarea actului se datorează însă faptului că este emis de Mihai Viteazul, personalitate de seamă a istoriei româneşti şi europene de la sfârşitul secolului al XVI- lea şi începutul secolului al XVII-lea…
Fragment: Profesor eminent, jurist şi diplomat (17 ianuarie 1897 – 24 august 1952) a studiat la Facultatea de Drept din laşi şi a obtinut diploma de Doctor în drept a Universităţii din Paris (în 1920, cu teza „Des incapacités resultant des condamnations penales en droit international”, coordonată de Emile Garçon).
A fost profesor asociat (1921-1924) şi profesor titular (1924-1935) la catedra de Drept penal şi procedură penală din cadrul Universităţii din laşi şi profesor la Universitatea din Bucureşti (1935-1948), profesor invitat la Institutul de înalte Studii internaţionale din Paris (1928), Institutul Universităţii de înalte Studii Internaţionale din Geneva (1929) şi la Academia de Drept internaţional de la Haga (192G-1939)…
Fragment: Expoziţia, care a avut loc în perioada 1 aprilie – 3 noiembrie 1867, a reunit un număr de 52.200 de expozanţi. Toate ţările au expus într-o clădire comună, Palatul Eliptic, construit pe Champ de Marş de arhitectul Jean- Baptiste Krantz, în urma unui plan dezvoltat de Frederic Le Play.
În jurul Palatului s-a amenajat un parc, proiectat de Jean- Charles Alphand, care a găzduit construcţii eterogene, pavilioane şi cabane expoziţionale, în special cele exotice, precum şi cafenele, restaurante și locuri de divertisment. În aval de Paris, insula Biliancourt a fost rezervată agriculturii şi horticulturii…
Fragment: Capodopera lui Dante, „Divina Commedia”, alegorie în versuri de o precizie şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 şi terminată cu puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost „Commedia”, adjectivul „divina”, folosit de Boccaccio în lucrarea „Trattatello in laude di Dante”, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni („Inferno”, „Purgatorio”, „Paradise”), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau contemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi întâlneşte în Infern pe adversarii lui).
Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice, fiinţa pe care a adorat-o, fiind instrumentul voinţei divine, îl ajută să găsească drumul spre Paradis acolo unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele „l’amor che muove il sole e l’altre stelle”…
Fragment: În decursul istoriei, personalităţi marcante au donat Academiei Române documente inestimabile. În 1978, printr-un abuz şi fără temei, Partidul Comunist a emis o Decizie prin care documente importante au fost transferate altor instituţii. Abia în 2010, în baza legii 189/14.10, patrimoniul Academiei Române a fost reîntregit…
Fragment: Contactat de Arethia Tătărescu, Constantin Brancuşi a acceptat solicitarea, dar a refuzat plata pentru lucrările sale, pe care le-a donat oraşului Targu-Jiu. Ansamblul sculptural Constantin Brancuşi, inaugurat la 7 noiembrie 1937, odată cu sfinţirea bisericii „Sfinţii Apostoli” cuprinde:
♦ Masa tăcerii – numită de Brancuşi şi „Masa apostolilor neamului” şi repezintă simbolic masa dinaintea bătăliei la care urmau să participe ostaşii romani. Scaunele in formă de clepshidră care măsoară simbolic timpul şi sunt in număr de 12 simbolizand numărul apostolilor
♦ Poarta sărutului – numită de Brancuşi şi „Monumentul intregirii neamului”, realizat in forma unui arc de triumf in care sărutul are semnificaţia unirii, iar cei 8 stalpi reprezintă cele 8 regiuni care au format Romania Mare.
♦ Coloana fără sfarşit – numită de Brancuşi „Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii romani căzuţi pentru intregirea neamului…
Fragment: „Foaia” Bibliotecii Academiei Române, numită „Tezaur” vrea să retrezească gustul tinerilor pentru carte, pentru manuscrise, pentru stampe, pentru monede şi medalii, pentru hărţi, adică pentru acele grăunţe de aur elaborate de minţile cele mai luminate şi lăsate moştenire urmaşilor. Biblioteca Academiei este deschisă pentru toţi iubitorii de documentare serioasă, dar aceştia au nevoie de un ghid avansat de cunoaştere. Periodicul „Tezaur” va reflecta treptat şi va prezenta cititorilor toate colecţiile sale, toate publicaţiile sale şi toate activităţile sale. Lumea va putea să vadă astfel câtă efervescenţă spirituală cuprind aceste vechi bolţi, cum s-a făcut „creşterea limbii româneşti”, care au fost laboratoarele ştiinţei, cum s-a plămădit arta, spre „a patriei cinstire”. Biblioteca – se va vedea prin „Tezaur” – este şi o poartă a noastră deschisă spre lume, o modalitate de adecvare a elitei intelectuale româneşti la marile curente culturale europene şi universale, un fel specific de promovare a dialogului nostru cu lumea…