Biblioteca Academiei Române

Ca bibliotecă naţională, colecţiile sale au o structură enciclopedică, începând cu cele mai vechi texte în limba română sau în limbile de cancelarie şi cult care au circulat în interioriul spaţiului românesc, până la ultimele publicaţii de orice tip şi pe orice suport. Pornindu-se de la primul volum înregistrat, „Arhivu pentru filologia și Istoria”, apărut la Blaj, în anul 1867, făcând parte din donația cărturarului ardelean Timotei Cipariu, fondurile Bibliotecii Academiei Române se cifrează la peste 14 milioane de unităţi, dintre care, peste 3.600.000 monografii şi 5.300.000 publicaţii seriale.

La baza constituirii colecțiilor s-au aflat primele donații ale episcopului Dionisie Romano, doctorul Carol Davila, Timotei Cipariu, V. A. Urechia, P. Poenaru, George Barițiu, I. Caragiani, Alexandru Odobescu, I. C. Massim, I. G. Sbiera, episcopul Melchisedec, D. Iarcu, D. A. Sturdza, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Theodor Codrescu, I. Pușcariu, C. Aricescu, I. Creangă, G. Barzoni, Panu Catulescu, G. Melidon, Fr. Damé, M. C. Sutzu, N. Kretzulescu, D. C. Sturdza Scheianu, arhimandritul Ghenadie Popescu, G. Costaforu, Titu Maiorescu.

Dintre colecţiile speciale, Cabinetul de Manuscrise și Carte Rară este cel mai bogat din ţară, iar colecţiile Cabinetului de Stampe, cele ale Cabinetului de Numismatică, ale Cabinetului de Muzică şi ale Cabinetului de Hărţi sunt adevărate puncte de referinţă în cercetările de specialitate.

În istoria bibliotecii, perioada interbelică a reprezentat o etapă benefică, prin îmbogățirea substanțială a colecțiilor, care au ajuns la 350.000 de volume, în anul 1934. În acest scop, în curtea Academiei Române, s-a construit o nouă aripă a localului bibliotecii, din beton și cu armură de oțel, materiale ignifuge, atât de necesare pentru siguranța cărților.

Biblioteca Academiei Române realizează schimburi de publicaţii cu alte academii, instituţii ştiinţifice, de învăţământ superior şi biblioteci din străinătate şi coordonează activitatea schimbului de publicaţii ale altor filiale ale Academiei Române, fiind în acelaşi timp nucleul reţelei formate din bibliotecile filialelor Academiei Române şi ale institutelor de cercetare ale acesteia.

Biblioteca asigură accesul la patrimoniul său cultural-ştiinţific prin servicii specializate. De la cataloagele tradiţionale (alfabetic cărţi și publicaţii periodice, sistematic, geografic şi cel al colecţiilor speciale) s-a trecut la accesarea colecţiilor bibliotecii prin mijloace electronice. Din anul 1998, Biblioteca Academiei Române a pus la dispoziție cititorilor servicii automatizate, precum utilizarea catalogului on-line al sistemului ALEPH, a cărui bază de date se dezvoltă continuu . Se află în proiect constituirea unei biblioteci digitale, cu dublu rol: de prezervare a documentelor și de facilitare a documentării pentru cercetători.

Organizarea modernă a Bibliotecii Academiei Române, încă de la înființare, este strâns legată de numele cărturarului Ion Bianu (1856-1935), a cărui viață s-a identificat cu dezvoltarea instituției. Cariera și-a început-o ca bibliotecar-arhivist, în februarie 1879, iar după specializări, la Paris și Milano, în filologie romanică, a condus Biblioteca din 1884 până în februarie 1935. Ion Bianu a dus mai departe moștenirea culturală a lui Ion Ghica, formându-se la „școala severă” a lui Dimitrie A. Sturdza.

La 6/18 iunie 1881 și-a susținut teza de licență la Universitatea din București, cu tema: Poesia satirică la români, tipărită în același an. În 1887, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1902 a devenit membru activ. Un alt moment important al carierei sale a fost rostirea unui discurs Despre introducerea limbii româneşti în biserica Românilor, la 21 Martie/3 Aprilie 1904, în şedinţa solemnă, sub conducerea Regelui Carol I, cu răspunsul lui Dimitrie A. Sturza, secretar general al Academiei Române. Ion Bianu a fost președintele Academiei Române în perioada 1929-1932.

După bursele de studii din perioada 1881-1883, la Milano și Paris, au urmat alte vizite în multe biblioteci din străinătate, de la Napoli, Paris, Londra și Oxford, iar în 1885 și 1886 biblioteci, arhive și institute poloneze, unde s-a informat asupra modulului de organizare a bibliotecilor pe principii moderne.

Inspirat de modelul din vestul Europei, Bianu a expus „necesitatea de a se dezvolta la Academie o bibliotecă națională pentru studiile istorice, literare și filologice, care să serveasă toată țara și de la care să pornească și organizarea altora în principalele centre culturale”. În cadrul ședinței din 28 februarie 1895, Prezidiul Academiei a aprobat Planul bibliografic propus. A fost ajutat de către: Nerva Hodoş, Alexandru Sadi-Ionescu, Ștefan Pop, Al. T. Dumitrescu, Ilarie Chendi, Alexandru Lapedatu, Iuliu Tuducescu, R. Caracaș, G. Giulea, Nicolae Cartojan.

În condițiile grele de după război, aceștia au continuat edificarea singurei biblioteci naționale de la noi. Funcția națională a fost îndeplinită prin componenta patrimonială, completată de organizarea pe baze științifice a colecțiilor și marea operă de bibliografiere.

Ioan Bianu s-a impus ca om de știință, istoric literar și filolog, redactând planul unei vaste lucrări bibliografice, realizat împreună cu colaboratorii săi. Bibliografia românească veche, Catalogul manuscriptelor românești și Publicațiunile periodice românești stau la baza oricărei cercetări referitoare la istoria literaturii și culturii noastre vechi. Biblioteca Academiei Române devenea centrul bibliografic al culturii române. Ioan Bianu a aplicat pentru prima dată în bibliografiere principiul separării publicațiilor independente – cărți și broșuri – de cele cu creștere periodică – reviste, ziare. Separarea colecțiilor încă de la inventariere și catalogare îndeplinea, totodată, un rol estetic, prin aranjarea la raft, cât și practic, de folosire judicioasă a spațiului. Erau realizate catalogul topografic și catalogul alfabetic, pe materii. Din acea perioadă datează Catalogul, pe care azi îl numim „tradițional”, fișele de carton, întocmite după un format internațional, de 12,5 x 7,5 cm, fixate în cutii, păstrate în fișiere. Sistemul catalogării pe materii, început în anul 1908, a fost inspirat de modelul Universității din Halle, stabilit de Otto Hartwig, în 1888. Din anul 1915, Ioan Bianu a părăsit sistemul clasificării cu litere a lui Otto Hartwig, trecând la sistemul de clasificare zecimală a lui Melvil Dewey, considerându-l mai potrivit, prin universalitatea lui, pentru o mare bibliotecă științifică.

În egală măsură, Ioan Bianu s-a ocupat și de asigurarea unui sediu adecvat pentru bibliotecă. În anul 1886, se realizase un plan pentru construirea unui palat al Academiei, în cadrul căruia o aripă să fie destinată bibliotecii.  Deși proiectul era susținut de către Regele Carol I, odată cu schimbările guvernamentale, ideea a fost abandonată, iar Academia și colecțiile Bibliotecii au rămas tot în cele două săli cu igrasie, din Universitate. În 1892, când la conducerea Ministerului Instrucțiunii a fost Teodor Rosetti, s-a luat măsura achiziționării unui local propriu. Astfel, a fost cumpărată casa Cezianu, fostă Filipescu-Vulpe, de pe Calea Victoriei, iar câțiva ani mai târziu, casele vecine, Belu și Zaleski, precum și terenul viran din spate, ce aparținea unuia dintre frații Cezianu, la îndemnurile insistente ale lui D. A. Sturdza, secretar general al Academiei Române (1884-1914), de a se construi un local propriu pentru bibliotecă.

Un local modern, destinat unei biblioteci era cel al Universității din Cluj, iar în Europa, se construise de curând, la Berlin, biblioteca regală, devenită națională, unde se ținuse seama de perfecționările tehnice din Statele Unite ale Americii.

În anul 1912, Ioan Bianu a mers la Berlin, unde i s-a recomandat un architect care lucrase la planurile noii biblioteci. O echipă a realizat planurile și pentru București, s-a refăcut fațada în stil românesc, iar Războiaele balcanice (1913) și Primul Război Mondial (1914-1918) au oprit lucrările.

Arhitectul Gheorge Balș a realizat un local, după vechile planuri, în perioada 1926-1928, pentru un prim depozit de cărți. Tot acolo au funcționat sala imprimatelor și sala de lectură.

În anul 1937, a fost inaugurat noul edificiu, rezervat colecțiilor, realizat de către arhitectul Duiliu Marcu.

Trăinicia construcțiilor arhitecților Gheorghe Balș și Duiliu Marcu a fost demonstrată în timpul celor două războaie mondiale, când au rezistat bombardamentelor, deși ulterior au necesitat reparații și lucrări de consolidare destul de costisitoare.

La 5 decembrie 2001, a fost inaugurat noul sediu al Bibliotecii Academiei Române, construit între anii 1993-2001, lângă vechea clădire din Calea Victoriei. Edificiul, construit după proiectul arhitecților Romeo Belea și Gheorghe Roşu, a fost redat publicului, în 13 decembrie 2005.

În prezent, cititorii pot studia în sălile de lectură „Ion Bianu”, „N. N. Constantinesu”, precum și în sălile de lectură ale cabinetelor specializate de Manuscrise – Carte rară, Cabinetul de Stampe – „George Oprescu”, Harți, Numismatică, Microfilme, Sala Virgil Cândea și Sala pentru studenți. Sala de expoziții „Theodor Pallady”, sala de expoziție numismatică „Constantin Orghidan” și amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” găzduiesc evenimente culturale și științifice, destinate atât publicului larg, cât și publicului de specialitate.