Pictura – o permanentă confesiune

Fluxul de imagini la care apelează Vasilica Chifu stă sub semnul urgenţelor interioare, un orizont unde se produc procese profunde ce-şi doresc în permanenţă exteriorizarea. Aceste nevoi confesive îşi pun într-un mod decisiv amprenta pe regimul cromatic şi pe sistemul iconografic al artistei. Culoarea este depusă în ritmuri dictate de stările lăuntrice, acestea determinând evoluţia spre polul cald sau spre polul rece al spectrului. Artista îşi arată disponibilitatea pentru aşternerea în valuri a culorii, nefiind interesată de „pictura de pete” (practicată de adepţii taşismului, în primul rând de Georges Mathieu), care i se pare o simplă alăturare a unor suprafeţe de culoare, fără o legătură organică cu planul realităţii observate sau aflate în planul subconştient.

Această curgere a materiei colorate pe un traseu energetic ce sfidează limitele pânzei poate să ne ducă cu gândul la poeticile destructurării (incluse în programul picturii ce se dezvoltă all over – în engelză, răspândit pe toată suprafaţa), dar Vasilica Chifu împiedică o manifestare diluvială a culorii, ceea ce ar însemna instalarea unor forţe anarhice.