[language-switcher]
Colecția de manuscrise slave a Bibliotecii Academiei numără în prezent 819 volume și alcătuiește un fond de o excepțională valoare și importanță, atât pentru istoria culturii naționale, cât și pentru înțelegerea evoluției culturilor slave vecine, sud-dunărene și estice.
Vreme de secole, slavona a reprezentat limba de stat, a documentelor oficiale redactate în cancelariile domnești, dar și limba de cult, a serviciului liturgic și a elitei culturale. Tot ce înseamnă mărturie a vieții istorice, politice, culturale și spirituale din Țările Române, acte, corespondență diplomatică, texte juridice, cronici, texte liturgice sau literatură religioasă, s-a scris și a circulat până în secolul al XVII-lea în limba slavonă, echivalenta latinei în Occident.
Cel mai bogat din țară, fondul manuscriselor slave s-a constituit în timp, prin donații, achiziții, prin reunirea unor colecții provenite cu precădere din bibliotecile mănăstirești, care au fost donate direct Academiei Române sau au fost preluate în diverse epoci de instituții precum Casa Bisericii sau Muzeul de Antichități, care, în urma unor decizii administrative, le-au donat la rândul lor Bibliotecii Academiei.
Colecțiile particulare, donate sau lăsate prin legat Academiei, au îmbogățit și ele fondul slav. Printre cele mai însemnate se numără: Biblioteca lui Melchisedec Ștefănescu, Episcopul Hușilor și Romanului, Biblioteca lui Ghenadie Enăceanu, Episcopul Râmnicului, a lui Dionisie Romano, Episcopul Buzăului sau bibliotecile lui Gr. Tocilescu, N. Docan, D. A. Sturdza.
Proveniența diversă a fondului de manuscrise slave a făcut ca acesta să nu reprezinte o colecție unitară, ci una extrem de variată și complexă, ca limbă, epocă și tematică. Sunt reunite astfel manuscrise redactate majoritar în slava bisericească de redacție mediobulgară, cu subtipuri corespunzătoare fiecărei provincii românești (moldovenesc, muntenesc și transilvănean), dar și în toate celelalte redacții ale slavonei: sârbă, rusă, ruso-ucraineană. De mare interes sunt manuscrisele bilingve sau chiar trilingve, unele cu text interliniar.
Citește mai mult
Cronologic, manuscrisele acoperă o vastă perioadă, din secolul al XI-lea până în secolul al XIX-lea; tematic, ele ilustrează specificul ideologic, cultural, istoric al fiecărei epoci, cuprinzând toată gama scrierilor religioase, de la operele Sfinților Părinți până la cărțile de cult liturgic sau de învățătură și formare spirituală, precum și lucrări de literatură laică, scrieri parenetice și istorice.
Cel mai vechi manuscris slav, cu datare precisă (1346), este manuscrisul 205, o Psaltire scrisă de Branco Mladenovici și copiată de Ioan Bogoslov la Borici, sub domnia lui Ștefan Dușan. Există însă câteva manuscrise mai vechi, scrise pe pergament, databile cu ajutorul informațiilor paleografice și al unor elemente de limbă specifice: un Apostol din secolul XIII (slav 20), un Octoih copiat în Caransebeș, în secolul XIII/XIV (slav 450), un fragment de Evangheliar de la Râșnov (slav 613) și un Minei de la Neamț (slav 682).
Din veacul al XIV-lea datează două manuscrise din Serbia: un miscelaneu (slav 72) și Apocalipsul cu tâlcuire (slav 100), datat după semnătura lui Sava II, Patriarhul sârbilor (1399–1420) și un fragment din Vechiul Testament de la Râșnov (slav 677), toate transcrise pe pergament.
În cadrul colecției, manuscrisele slave din secolul al XV-lea reprezintă unele dintre piesele cele mai de preț. Ele ilustrează valoarea școlii de copiști și caligrafi a lui Ștefan cel Mare și nivelul vieții spirituale și culturale din centrele monastice moldovenești.
Manuscrisele slave din Transilvania și Banat au și ele o importanță deosebită, atestând existența unei vechi culturi slavoromâne în mediul sătesc, acolo unde diacii copiau în slavonă scrieri diverse, din porunca juzilor de sat; așa sunt, de exemplu, Mineiele din Mărginime (slav 252, 255), un Calendar bisericesc din secolul al XVI-lea, în care apare și o însemnare despre Soliman Magnificul (slav 274), Octoihul de la Râbna Mare (slav 41) sau manuscrisele 411, 501, 632, 634, 657, 662.6
Ca tematică, manuscrisele slave cuprind în majoritatea lor scrieri religioase diverse: texte biblice (îndeosebi tetraevangheliare, dar și apostol, psaltire), cărți de cult (liturghier, minei, octoih, triod), vieți de sfinți, precum și scrieri de teologie dogmatică, lucrările fundamentale ale Sfinților Părinți sau ale marilor teologi bizantini și slavi din veacurile mai târzii. Din această categorie trebuie enumerate, cu prioritate, manuscrisele incluzând textele esențiale ale creștinismului, cărțile Vechiului și Noului Testament, importante totodată și prin vechime sau valoare artistică.
Dintre volumele conținând scrieri veterotestamentare se disting manuscrisul 85, copiat în secolul XV, în școala lui Gavril Uric, la Mănăstirea Neamț, cu frumoase ornamente policrome, manuscrisul 86, copiat în Ucraina în secolul al XVI-lea, dar și strălucitul exemplar (slav 10) copiat pe pergament de Teodor Mărășescu, remarcabil caligraf al școlii lui Ștefan cel Mare. În Țara Românească se evidențiază somptuosul Tetravangheliar de la Căldărușani (slav 13), din 1643, copiat de călugărul Mardarie și miniat de Vlaicu Zugravul. Copiile realizate în Transilvania, Maramureș și Banat, caracterizate printr-un stil mai sobru, se regăsesc mai mică măsură în colecția Bibliotecii Academiei Române. Din secolul al XVI-lea datează manuscrisul 7, manuscrisul 181, cu titluri și inițiale simple, în tuș roșu, manuscrisul 347, cu o grafie frumoasă, cu letrine de mari dimensiuni la început de evanghelie, manuscrisul 511, o copie bănățeană din 1541, cu ornamente policrome, manuscrisul 634, din 1582, având inițiale și titluri cu roșu și aur sau manuscrisul 533, copiat în Maramureș.
Două excepționale realizări sunt manuscrisele 744 și 812. Primul, un volum in folio copiat în 1537, în Muntele Athos, de ieromonahul Misail de la Mănăstirea Bistrița, reține atenția prin desenul cu totul special al frontispiciilor, dezvăluind deplina stăpânire a mijloacelor artistice și, în același timp, originalitate. Al doilea manuscris, copie de secol XVI/XVII, este remarcabil prin miniaturile în plină pagină, reprezentându-i pe cei patru evangheliști.
Demn de a fi reținut este și manuscrisul 202, bogat ornamentat, terminat în 1519, la Craiova, în timpul domniei lui Neagoe Basarab și dăruit Mănăstirii Bistrița de jupan Preda.
