Dintre centrele tipografice germane din secolul al XV-lea, Nürnberg (il. 2) nu este, probabil, primul şi nici cel mai important centru umanist german. Cu toate acestea, datorită poziției sale strategice, la intersecția mai multor rute comerciale majore, el a fost orașul care în secolul al XV-lea a avut contacte directe cu Italia, în special cu Veneția. Aceste schimburi au permis emergenţa progresivă a culturii umaniste la Nürnberg, mai ales în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Începând cu 1470, această mişcare va atrage aici intelectuali din Europa şi din întreaga Germanie, iar Anton Koberger se va impune ca principalul editor de incunabule din Europa.

Casa Koberger, cea mai cunoscută tipografie germană din secolul XV-lea, devine prima întreprindere de editare cu deschidere internaţională, având depozite la Veneţia, Milano, Paris, Anvers etc. Avea peste o sută de tipografi, corectori, miniaturişti şi legători, editând peste 200 de titluri, majoritatea în tiraje mari, cu ilustraţii şi formate deosebite. S-au tipărit Biblii, cărţi de drept civil, literatură scolastică, cărţi de gramatică; foarte puţine lucrări în limba germană şi mai puţini clasici.

În colecţie se păstrează cea de a treia ediţie a Bibliei latine, 1474, un in folio mare, cu 51 de rânduri pe pagină, iniţiale cu roşu şi albastru, cu paragrafe marcate cu purpuriu şi albastru, şi cu o punere în pagină de o eleganţă cu totul deosebită. Lucrarea cea mai cunoscută însă pe care a tipărit-o Anton Koberger, cu ilustraţii rare, este monumentala operă a lui Hartmann Schedel, Liber Chronicarum, apărută la 12 iulie 1493. Medic, savant și colecţionar de documente istorice, umanistul german Hartman Schedel publică Cronica … cu ajutorul gravorilor Michael Wohlgemuth şi Wilhelm Pleydenwurff, precum şi a altor personalităţi importante, cum ar fi umanistul Sebald Schreyer, medicul Hieronymus Münzer, Georg Alt și istoricul Konrad Celtis. Sunt prezentate aici istoria bisericii, istoria laică, antichitatea clasică, evenimente medievale şi din epocă, culegeri de fabule, mituri şi legende, căderea unor comete, sunt prezentate personaje importante, precum regi, membri ai clerului, filosofi şi gânditori, ca şi imagini ale marilor oraşe europene, Paris, Roma (il. 3), Veneţia, Praga, dar şi din Orientul Mijlociu, cum sunt Constantinopolul, Alexandria, Ierusalim, iar la f. 270^v şi o imagine Valahiei (il. 4). Succesul ediției a fost copleșitor, nu numai datorită conţinutului enciclopedic al lucrării, cât şi faptului că unele exemplare au gravurile colorate manual, după modelul manuscriselor miniate. Se estimează un tiraj de 1500 de exemplare pentru ediţia latină şi 1000 de exemplare pentru ediţia germană. Cronica este ilustrată cu 1809 gravuri după 645 de plăci, aşadar unele dintre ele se repetă. Splendoarea acestei cărţi rezidă în numărul, varietatea şi dimensiunea gravurilor, care nu se regăsec în nici o altă carte din epocă.

Din opera marelui scriitor umanist italian Giovanni Boccaccio se păstrează în colecţia Bibliotecii o ediţie din 1479 a lucrării Ameto overo Commedia della Ninfe Fiorentine (il. 5) tipărită la Treviso de tipograful Michele Manzolo Parmese, executant a nu mai puţin de 37 de lucrări, în decursul a şapte ani, două treimi dintre acestea în perioada 1479-1480. Cu toate că şi-a îndreptat atenţia în principal spre opere cu caracter religios, din catalogul editurii sale se poate remarca un oarecare interes pentru clasici (prezenţi doar cu şase titluri) sau comentarii ale clasicilor şi lucrări de gramatică.

Din întregul ciclu al operei lui Ovidiu, în colecţia de incunabule, se păstrează volumul I, Metamorphoseos libri a Barnaba Celsano editi (il. 6), imprimat la Vicenza de Hermanus Levilapide, în august 1480. Acest tipograf este menţionat pe foile de titlu ale unor cărţi tipărite la Veneţia, Treviso sau Vicenza, unde, împreună cu Nicholas Petri din Harlem, imprimă câteva ediţii.

Colecţia include şi câteva dintre cele mai valoroase şi reprezentative tipărituri ale lui Aldus Manutius, tipograf erudit şi inovator, cu contribuţii esenţiale în evoluţia artei tiparului şi a cărţii, în general. Din cele 157 de titluri tipărite de Aldus Manutius la Veneţia, în perioada 1495-1500, Biblioteca Academiei deţine opt lucrări, remarcabile fiind Theoctitos, Idyllia apărută în februarie 1495, o ediţie priceps rarisimă, care a aparţinut lui Dionisius din Smirna şi Francesco Colonna, Hypnerotomachia Poliphili, (il. 7) tipărită de Aldus Manutius în decembrie 1499, carte reper în istoria tiparului. Volumul are 234 de file nenumerotate şi, spre deosebire de alte incunabule care păstrează modelul manuscrisului medieval, este imprimată cu caractere de tip roman, adaptate după caracterele antiqua, puse la punct de Nicolas Janson la Veneţia. Limba cărţii este un amestec de latină şi italiană, cu fragmente în ebraică, arabă şi greacă; Hypnerotomachia Poliphili este prima carte occidentală în care se utilizează caractere arabe. Realizarea cărţii din punctul de vedere al ilustraţiei este una excepţională, fiind una din primele cărţi imprimate a cărei ilustraţie urmează un plan coerent, întocmit de autor care, fără îndoială, a furnizat şi desenele, cel puţin  pentru schemele geometrice; un alt artist, probabil veneţian (se presupune a fi Gentile Bellini), a colaborat la realizarea scenelor figurative. Cele 171 de xilogravuri reprezintă adevărate capodopere ale gravurii italiene (il. 8), iar cartea este recunoscută drept cea mai frumoasă tipăritură a secolului al XV-lea. Exemplarul Academiei este un volum într-o legătură târzie, elegantă, în piele brună, cu ornamente aurite, pe ambele coperte, la mijloc cu supralibrosul lui Aldus Manutius.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, la Veneţia funcţionau aproape 200 de tipografii, iar producţia editorială era pe măsură: 447 de volume în perioada 1495-1501, mai exact un sfert din producţia europeană.

În contextul acestei efervescenţe tipografice, autorii care s-au bucurat de cele mai multe ediţii au fost Dante,  Boccacio, Petrarca, Aristotel, Plutarh, Cicero, Ovidiu.  Poetul şi filozoful italian  Dante Alighieri, spre exemplu, a cunoscut în perioada 1477 – 1629 douăzeci şi două de ediţii pentru Divina Comedie. În fondul de incunabule se păstrează două ediţii din celebra alegorie în versuri Commedia del divino, una apărută în  tipografia lui Ottaviano Scoto di Monza, la 23 martie 1484, exemplar cu frumoase  xilogravuri şi o legătură veche în pergament şi o a doua, apărută în tipografia lui Pietro Quarengi în octombrie 1497 (il. 9, 10), care utilizează gravurile din ediţiile anterioare (1491, ʼ92, ʼ93). Ediţia publicată de Octaviano Scoto în 1484 era prima care cuprindea comentariul lui Landinus revizuit şi, chiar dacă este lipsită de ilustraţii, a fost considerată una dintre cele mai frumoase realizări tipografice din secolul al XV-lea. Reprezentant de seamă al artei tiparului veneţian, Ottaviano Scoto a publicat de-a lungul existenţei nu mai puţin de 220 cărţi,  de numele său legându-se şi primele tipărituri muzicale. Marca tipografică reprezentată pe foaia de titlu este formată dintr-un cerc din al cărui mijloc porneşte o cruce dublă, pe fond roşu, iar în interiorul cercului se află monograma lui Ottaviano Scoto di Monza.

Din aceeaşi tipografie a lui Ottaviano Scoto, provine şi un alt volum din fondurile Bibliotecii, Genealogiae deorum. De montibus, silvis, fontibus, lacubus, fluminibus, stagnis seu paludibus, de nominibus maris…, a lui Giovanni Boccaccio, operă imprimată în 1494, cu colaborarea lui Bonetus Locatellus. Este o carte la care autorul a lucrat până în ultimii ani ai vieții sale şi care se încadrează în tradițiile de exegeză biblică și de comentarii filozofice pe texte.

Opera umanistului Petrarca a cunoscut, de asemenea, o mare difuzare (16 ediţii publicate la Veneţia), iar Biblioteca deţine patru dintre ediţiile publicate la Veneţia: a treisprezecea ediţie a lucrării Li Soneti con canzoni (il. 11)…, apărută în tipografia lui Pelegrino Pasquali şi Domenico Bertocho Bolognesi, în 1486, Trionphi col commento di Bernardo Glicino (Lapidi), tot în aceeaşi editură la 1488, Bucolicum carmen in duodecim eglogas distinctum cum commento Benevenuti Imolensis, în tipografia lui Marcum Horigono, la 7 iulie 1496, şi Trionphi, sonnetti et canzone, din anul 1497, în tipografia lui Bartholomio de Zani da Portese.

Tot la Veneţia, care a continuat să-şi menţină poziţia de lider al artei tipografice şi în secolul al XVI-lea, şi-a desfăşurat activitatea Gabriel Giolito di Ferrari, editor, tipograf şi om de cultură apropiat marilor scriitori şi învăţaţi ai timpului. Opera sa tipografică, excepţională ca valoare şi întindere, numără, după aprecierile lui Svend Dahl, 850 de titluri, cuprinzând lucrări clasice şi contemporane, în limba italiană.  Mulţi specialişti în istoria tiparului au apreciat că marele său merit a fost acela de a întrerupe tradiţia ediţiilor în limba greacă şi latină.

Din ediţiile tipărite Gabriel Giolito di Ferrari, în colecţia de carte rară figurează nu mai puţin de 44 de de titluri, dintre care unele sunt ediţii princeps. Menţionăm Il Decamerone al lui Giovanni Boccacio, (il. 12), La Hecuba. Tragedia di M. Lodovico Dolce, tratta de Euripide (il. 13) din 1543, ornată cu letrine parlante în ancadrament, cu scene de vânătoare şi cu un tipar de o claritate care impresionează. Predilecţia pentru dialoguri, epistole, scrieri comice şi poetice, dar şi pentru autori clasici este observabilă în toate tipăriturile executate de Giolito.

Contemporanii săi l-au apreciat, aşezându-l alături de Aldus Manutius, iar  lucrările lui au au intrat repede în bibliotecile colecţionarilor şi unele dintre ele au devenit foarte rare. După moartea lui, tipografia a fost preluată de Giovanni şi Giovanni Paolo, doi dintre fii lui, care au continuat să tipărească până în 1606. 

Ediţia Decameronului tipărită de Gabriel Giolito se remarcă, ca de altfel aproape toate tipăriturile Casei di Ferari, prin eleganţă, claritatea caracterelor, calitatea hârtiei, proporţionalitate aproape de perfecţiune între text şi ilustraţie, letrine. Decameronul, cu un frumos tipar în pagină cu chenar, are gravuri la fiecare început de capitol şi letrine istoriate în cadru, reprezentând diverse activităţi zilnice. Fiecărei litere îi corespunde o anumită ocupaţie. Letrinele de început de capitol diferă de cele din text, sunt mai mari şi prezintă alte activităţi decât cele mici. Sunt figurate aici scene de luptă, imagini de la curte sau scene din mitologia clasică, în gravurile tăiate cu precizie şi fineţe. Marca sa tipografică, o pasăre Phoenix ce renaşte din cenuşa proprie şi având deviza: «De la mia morte eterna vita i vivo. Semper eadem», demonstrează dorinţa lui Giolito de a face ca tiparul să reflecte universul spiritual al timpului, dar şi evoluţia acestuia.

Pentru secolul al XVI-lea, o întreprindere de mare interes a fost tipografia lui Božidar Vukovič, cu caractere sârbeşti, care a funcţionat după 1520. După căderea Muntenegrului sub stăpânire otomană în 1496, Vukovič s-a refugiat alături de principele Gheorghe Crnojević la Veneţia, unde, la început şi-a câştigat existenţa ca negustor, dar după căsătoria cu o descendentă a familiei Della Vechia,  va fi cunoscut ca Dionisio della Vecchia.

Aproape toate ediţiile lui Vukovič, lucrări liturgice de redacţie sârbească, care  au circulat mult în mănăstiri şi biserici şi au înfluenţat atât tiparul occidental, cât şi pe cel din Bulgaria, Rusia şi România, sunt împodobite cu litere ornate şi gravuri fine, ceea ce face din tipăriturile lui Božidar Vukovič piese destul de rare. Biblioteca Academiei deţine trei din cele şase exemplare cunoscute la nivel mondial din Octoihul apărut în 1537, cu frumoase gravuri, unul din exemplare având chiar un frontispiciu colorat, şi două din Mineiul din 1538.

După moartea lui Božidar, tipografia a fost preluată de fiul său Vincenţiu, care, continuând tradiţia, a imprimat în 1546 o Psaltire, existentă şi în colecţiile Bibliotecii (exemplar rar, unul din cele cinci cunoscute la nivel mondial), în 1554 două ediţii ale Liturghierului (il. 14), iar în 1560-61, un Triod, împreună cu Stefan Marinović, ambele titluri conservate şi în fondul Academiei. Sunt de remarcat în aceste tipărituri frontispiciile în entrelacs şi tiparul elegant, cu roşu şi negru.

Roma ocupă locul al doilea în clasamentul ediţiilor publicate în veacul al XVI-lea, cifra lor fiind estimată la aproape 8000, pentru 80 de imprimerii, înregistrate mai ales după 1640. Papa Pius al IV-lea înfiinţează în 1561 Tipografia poporului roman, sub conducerea lui Paulo Manutius (fiul lui Aldus), pentru a tipări ediţiile oficiale ale Bibliei şi scrierile Părinţilor Bisericii, ca şi Decretele şi Catehismul Conciliului de la Trento (al nouăsprezecelea sinod ecumenic, recunoscut doar de Biserica Catolică).

Antonio Blado, activ la Roma între 1516 şi 1567, este ales tipograf oficial papal şi în tipografia sa se vor imprima bulele, indulgenţele şi edictele papale. Ca marcă tipografică, foloseşte la interval de câţiva ani, două sigle, în ambele fiind prezentă acvila bicefală cu coroană pe cap, care ţine în gheare un mic drapel.

Din cărţile tipărite de Antonio Blado, colecţia Bibliotecii posedă trei lucrări, din care atrage atenţia lucrarea lui Luigi Bassano da Zara, I costumi et i modi particolari de la vita de Turchi, 1545, ediţie foarte rară, neînregistrată de Brunet. Volumul este tipărit în tipografia lui Blado de către Dossena Giovanni Andrea şi are pentru fiecare început de capitol frumoase letrine istoriate, fiecare letrină având de fiecare dată asociat un alt desen: literei I îi corespunde o scenă de vânătoare, literei C o scenă pastorală, literei R o scenă cu pescari etc.

Luigi Zanetti, un alt tipograf renumit al Romei, activ în perioada 1590-1599, se regăseşte în colecţia Bibliotecii cu cinci lucrări, dintre care două, fac referire la istoria Transilvaniei: Avviso dei Progressi del Principe di Transilvania (1595) şi Avviso di quello che ha fatto il serenissimo Principe di Transilvania dopo il suo ritorno di Vallachia (1596). Aceste Avvisi, utilizate cu deosebire în Italia secolului al XVI-lea, sunt anunţuri, sfaturi sau buletine informative, folosite pentru a difuza informaţii politice, militare sau economice, o încercare timpurie de reportaj şi informaţie organizată.

Tot la Roma a funcţionat şi Tipografia Orientală de Medici (Typographia Medicea), fondată în 1584 de Ferdinand de Medici, oficină care a produs unele dintre primele cărţi în limba arabă şi care a funcţionat până în anul 1614; era specializată în lucrări religioase cu caracter creştin, tipărite în limbi orientale, dar a tipărit şi lucrări cu caracter ştiinţific în limba arabă. Dintre ediţiile imprimate în această oficină, două lucrări de gramatică arabă, din 1591 şi 1610, pot fi consultate astăzi la Biblioteca Academiei. 

Centru tipografic mai modest, Florenţa se regăseşte cu numai 4000 de ediţii în secolul al XVI-lea. Casa Junta sau Giunta, familie de respectaţi tipografi şi cunoscuţi librari, ai cărei membri au fost timp de mulţi ani activi nu numai în Italia, ci şi în Spania, Anglia şi Franţa, este considerată continuatoarea Casei Manutius, prin corectitudinea şi calitatea textelor tipărite. Cei doi fraţi, Lucantino şi Filippo, se despart la sfârşitul anilor 1400, primul ajungând la Veneţia, unde deţine aproximativ zece ateliere tipografice şi cel de al doilea la Florenţa, unde activează între 1497 şi 1517, împreună cu fiii săi Bernardo şi Benedetto. Simbolul casei este crinul heraldic, provenind din stema oraşului Florenţa, iar deviza „Nil candidus” este specifică lui Filippo Giunta şi urmaşilor săi. În colecţie se păstrează 29 de titluri ale tipografiei din Florenţa şi 31 ale celei din Veneţia.

După moartea lui Filippo Giunta, la solicitarea lui Cosimo de Medici, Lorenzo Torrentino vine la Florenţa activând ca tipograf al ducelui din 1547 până în 1563.  Între cele şapte ediţii aflate în colecţie se regăseşte şi lucrarea spătarului Teodor Cantacuzino, I Commentari … dell’origine de principi turchi e de’costumi di quella natione, o ediţie în 1551 (il. 15) şi una în 1552, în traducerea lui Lodovico Domenichi, cărturar care, alături de Arnoldo Oltramontano, realiza corectura cărţilor imprimate de Torrentino.

Tiparul, Reforma şi artiştii atât de singulari cum au fost Albrecht Dürer sau Lucas Cranach au făcut ca Germania secolului al XV-lea şi al XVI-lea să devină un centru al unei revoluţii culturale care a sedus, dar a şi îngrijorat, vecinii săi europeni. În privinţa dezvoltării oficinelor tipografice, Nürnbergul s-a remarcat de timpuriu ca o verigă între Italia şi nordul sau estul Europei, mai ales în difuzarea de carte, iar Anton Koberger  a rămas unul dintre cei mai mari editori şi tipografi ai secolului al XV-lea. 

Din seria tipăriturilor ieşite din oficina de la Nürnberg în secolul al XV-lea, se regăseşte în colecţia Bibliotecii lucrarea Türkische und Ungarische Chronica, oder Kurtze Historische Beschreibung …, publicată de editorul Paul Fürst şi tipograful Gerhard Christoff  în 1663, volum ce cuprinde o cronică a împăraţilor turci şi a regilor Ungariei precum şi a confruntărilor dintre ei. De remarcat sunt atât tiparul cu caractere gotice ornate cu volute vegetale şi vinietele artistic realizate, cât şi cele 60 de planşe care prezintă portrete de conducători, vedute, scene de luptă şi imagini ce surprind activitatea zilnică. Între vedute este inclusă şi o scenă militară din oraşul Târgovişte, iar între portrete, cel al lui Mihai Viteazul, o imagine a voievodului în floarea vârstei, purtând pe cap o căciulă bordată cu blană şi surguci. Un alt portret al lui Mihai Viteazul apare în lucrarea lui Hieronymus Ortelius, Ortelius Redivivus et Continuatus … (il. 16), tipărită la Frankfurt am Main (1665), de Daniel Fivet şi avându-l ca editor pe acelaşi Paul Fürst, tipăritură în care s-au folosit aceleaşi plăci de gravură, de data aceasta însă gravurile fiind intercalate în text.

La München, în perioada 1567-1597, îşi desfăşoară activitatea ca tipograf şi editor Adam Berg, remarcându-se prin ediţiile de texte religioase catolice. Din tipăriturile lui, colecţia Academiei deţine o ediţie a lucrării celebrului alchimist, medic, fizician, astrolog şi filozof Paracelsus, Archidoxa et Theophrastia..., imprimată în 1570, şi scrierea istorică a lui Samuel Dilbaum despre faptele eroice ale lui Sigismund Bathory, tipărită în 1596.

Nicolaus Wolrab, care a lucrat la Leipzig, un alt centru de renume în istoria tiparului, a devenit celebru prin publicarea în 1541 a unei Biblii (Biblia. Das ist: die gantze H. Schrift Deutsch Auffs New Zugerichtet Dr. M. Luther, il. 17), o ediţie foarte rară, cu xilogravuri ale lui Lucas Cranach cel Bătrân (il. 18) şi Lucas Cranach cel Tânăr (il. 19). Prietenia dintre Martin Luther şi Lucas Cranach (cel Bătrân), şi el adept al Reformei, căreia îi va dedica talentul şi dinamismul său, este bine cunoscută. Cranach a pictat câteva portrete ale lui Luther şi i-a ilustrat unele ediţii, într-un stil care vădeşte calităţile sale de desăvârşit desenator şi grafician.

Alături de Leipzig, Köln, Nürnberg, München, Augsburgul poate fi considerat un centru comercial şi tipografic la fel de important. De acest oraş se leagă numele lui Heinrich Steiner, primul tipograf care tipăreşte aici o carte cu embleme, în 1531. Deşi  era o ediţie neautorizată, combinaţia imagine-text pentru a-l atrage pe cititor a fascinat mult timp, mai ales că emblemele erau considerate reprezentări ale unui limbaj secret. Din ediţiile tipărite de Steiner (cinci la număr), se evidenţiază Das Concilium. So zu Constanz gehalten ist worden … (1536), un important document referitor la rivalitatea dintre cei trei papi aflaţi în competiţie în acea epocă, la activităţile şi deciziile luate în acest consiliu desfăşurat timp de patru ani.

Franţa, una din ţările cu o extrem de productivă activitate tipografică încă din primul secol al tiparului, înregistrează 70 de ateliere în jurul anilor 1500 numai la Paris, iar la Lyon, în primii treizeci de ani ai secolului al XVI-lea, o producţie tipografică de aproximativ 5000 de ediţii.

Christian Wechel, celebru tipograf de origine germană, va imprima la Paris lucrări ale autorilor greci şi latini. Catalogul cărţilor pe care le-a imprimat a fost publicat în 1544. După moartea sa în 1554, activitatea va fi continuată de nepotul său, Andreas Wechel. Biblioteca înregistrează şase tipărituri ale lui Andreas Wechel şi nouă ale lui Christian Wechel. Dintre tipăriturile celui din urmă, se remarcă lucrarea lui Ioannes Dantiscus Episcopus Clumensis, Victoria Sereniss (1531), autorul (Jan Dantyszk pe numele său polonez) fiind considerat tatăl diplomaţiei poloneze. O a doua tipăritură remarcabilă este aceea a operei lui Theofrast, De causis plantarum libri VI (1529), exemplar ornat cu  letrine parlante reprezentând scene mitologice.

Dintre renumiţii editori ai Parisului veacului al XVI-lea nu poate fi omisă celebra familie de tipografi şi editori Estienne, cunoscută pentru ediţiile clasice, biblice şi umaniste.

Epoca de aur a imprimeriei franceze, cum este considerată perioada lui Francisc I, este marcată atât de răspândirea Renaşterii în Regatul francez, cât şi de reforma religioasă, la care reprezentanţii artei tipografice au aderat din plin. Robert I Estienne este tipograful ale cărui publicaţii au marcat apogeul artei cărţii în Franţa secolului al XVI-lea, perioadă în care noul mod de imprimare a textelor aduce numeroase schimbări: foaia de titlu exprimă clar identitatea editorială şi comercială, tipografia cu caractere romane se generalizează, textul se împarte pe capitole şi paragrafe evidenţiate de litere ornate. Robert Estienne moştenea de la tatăl său Henri I competenţele unui tipograf exigent, ale unui erudit şi ale unui comerciant avizat.

Colecţia de carte rară a Bibliotecii Academiei deţine cincisprezece dintre tipăriturile lui Robert Estienne, între care : Biblia (1546), ediţia I din Dictionarum seu Latinae linguae Thesaurus …(1531), Dionysos din Halicarnas,  … Antiquitarum Romanarum Libri X (1546) şi De compositione…(1547), o lucrare a lui Erasmus din Rotterdam şi Manuel Moschopulos, De ratione examinandae… (1545), volum cu însemnare de posesor a stolnicului Constantin Cantacuzino.

Fiii lui Robert Estienne, Henri II la Geneva, Robert II şi Charles II la Paris, ca şi descendenţii lor, au asigurat perenitatea acestei dinastii de tipografi ale căror cărţi au avut o mare răspândire în întreaga Europă şi reprezintă comori ale bibliotecilor patrimoniale de astăzi.

Un loc important în producţia editorială a sfârşitului de secol XV şi a începutului secolului al XVI-lea în Franţa l-a avut Cartea orelor. Începând cu prima ediţie tipărită în 1486, la Paris, de Jean Dupré pentru Antoine Vérard, marea vogă a acestei cărţi a durat cincizeci de ani: 86% din ediţiile care s-au păstrat au apărut între 1486 şi 1530, iar dintre ele,  90 % s-au tipărit la Paris (conform cataloagelor  librarilor parizieni).

Carte de rugăciuni pentru uzul credincioşilor încă din secolul al XIII-lea, Cartea orelor este rezultatul recompunerii diferitelor cărţi liturgice menite să ofere un suport scris pentru rugăciunile personale ale credincioşilor.

În colecţie se păstrează două superbe cărţi ale orelor, prima fiind: Les présentes heures sont à l’usage de Romme tout au long sans riens requerir …, imprimată de Germain Hardouyn, la Paris, probabil înainte de 1520, pe pergament, cu caractere gotice şi gravuri originale, colorate de mână. Ilustraţia cărţii se compune din treizeci şi cinci de gravuri reprezentând scene din Noul Testament, dintre care cincisprezece miniaturi în plină pagină, patru miniaturi marginale şi zece mici miniaturi în text, reprezentând figuri de sfinţi. Acestora li se adaugă miniatura cu marca tipografului, pe foaia de titlu (il. 20a şi 20b).

Cea de a doua, Hore in laudem gloriosissime Virginis Marie …, imprimată în 1532 tot pe pergament, de acelaşi Germain Hardouyn, este executată cu tot atâta minuţie, cu miniaturi şi iniţiale în culori şi aur. Referitor la datarea acestei preţioase ediţii, Ioan Bianu a cerut unele detalii de la Mario Roques, iar scrisoarea de răspuns din martie 1931 este ataşată la sfârşitul volumului (il. 21a şi 21b).

În afara miniaturilor, fiecare pagină a cărţii este ornată cu o bordură formată din multiple viniete, punând în scenă diverse episoade din Vechiul şi Noul Testament.

În aceeaşi perioadă, reluând textele pariziene ale lui Robert I Estienne, va apărea în tipografia lui Pierre Regnault o ediţie a Vulgatei, Biblia picturis illustrata.  (1540),  (il. 22) cu text pe două coloane, ilustrată cu 105 xilogravuri în metal, semnate de Jacques Faber (I. F.). Cunoscut ca Maestrul I.F. (după numele original Jacques Lefèvre), conform monogramei de pe tipăriturile sale, acesta a fost gravor şi editor, activ în perioada 1516-1550, mai întâi la Basel şi apoi la Paris. El a rămas în istoria tiparului pentru gravurile şi ancadramentele foilor de titlu făcute la Basel, după desenele lui Holbein cel Tânăr. Ilustraţiile sale pentru Biblia picturis sunt, aşadar, în acelaşi stil al lui Holbein, patru dintre ele făcând parte din cunoscuta serie a Dansului Morţii, iar restul din monumentala serie a Icoanelor (il. 23).

Alături de Paris, oraşul Lyon asigura la începutul secolului al XVI-lea 80% din producţia de carte franceză, imprimeria lioneză având aproximativ optzeci de oficine, aducând o contribuţie însemnată la difuzarea cărţii, în special a cărţii juridice şi de muzică.

Între 1530-1560, cele mai mari case de librari sunt ale lionezilor Vincent şi Senneton, La Porte, Rouille de Touraine, ale piemontezului Gabiano şi ale florentinilor Giunta. În fruntea acestor ateliere se găseau tipografii-librari, care practicau propria lor politică editorială. Cei mai novatori şi mai prolifici au fost Sébastien Gryphe şi Jean de Tournes.

Acesta din urmă şi-a stabilit atelierul la Lyon în 1542, după ce înainte lucrase în atelierul lui Sébastien Gryphe şi a colaborat cu cei mai mari poeţi lionezi ai vremii: Maurice Scève, Louise Labé, Joachim du Bellay, Olivier de Magny. El a publicat o serie de traduceri din autorii latini şi italieni (Vitruvius, Dante, Petrarca ş.a.), în prezentări grafice elegante. Din cele cinci lucrări aflate în colecţia de carte rară, este de menţionat lucrarea Histoire et Chronique de Messire Jehan Froissart, 4 volume, legate în unul (1559-1561), un in folio mare, cu letrine în cadru de dimensiuni mari (50 x 50 mm), cu reprezentări mitologice sau cu motive vegetale (lujeri, vrejuri, ghirlande de flori şi frunze de acant).

Sfârşitul de secol XVI aduce unele schimbări în privinţa topografiei centrelor tipografice din Europa. Ţările de Jos au cunoscut între 1584 şi 1702, perioadă în care a funcţionat republica Provinciilor Unite, o adevărată epocă de aur, perioadă de mare înflorire economică şi de intensă dezvoltare culturală, fenomen înregistrat şi de arta tipografică. Centrul de greutate al imprimeriei s-a deplasat de la Anvers la Leyda şi Amsterdam. Willem Janszoon Blaeu, cartograf şi editor, a lucrat la Amsterdam alături de alţi celebri tipografi, care au imprimat opere ale poeţilor şi istoricilor latini, lucrări de fizică sau biologie, lucrări de astronomie, cosmografii şi nu în ultimul rând Biblia. Din cele treizeci şi două de ediţii apărute în această tipografie, în corpusul Bibliotecii se remarcă Cosmographiae generalis libri tres, a lui Paullus Merula, din 1635-1636, cu numeroase hărţi ale Europei şi ale unor oraşe importante ale continentului (unele în culori) şi  cu o reprezentare de tip planiglob.

Importante sunt şi lucrările apărute în tipografia lui Johannes Janssonius (Jan Jansson), instalat la Amsterdam după căsătoria cu fiica cartografului şi editorului Henricus Hondius. În 1616 a publicat prima hartă a Franţei şi Italiei, după care a imprimat un număr mare de hărţi. Între 1630 şi 1638, în parteneriat cu cumnatul său Henricus Hondius, a scos mai multe atlase Mercator/Hondius, atlase la care a fost adăugat şi numele său.

Din cele peste 45 de ediţii apărute în tipografia Janssoniană, cele mai importante  sunt atlasele lui Gerardus (Gerhard) Mercator, celebru cartograf şi matematician. În colecţie se regăseşte o ediţie din Atlas minor (il. 24a), publicată în 1628, operă tipografică de format oblong, incluzând la pagina 554 şi o hartă a ţării noastre (il. 24b) Exemplarul a făcut parte din Biblioteca Scheiană, după cum atestă ex-librisul ştampilă conservat pe filele volumului.

La Leyda, Amsterdam şi Utrecht, Oficina Elsevier, aparţinând cunoscutei familii olandeze de anticari, editori şi tipografi, a devenit cunoscută prin tipăriturile în formate mici (12^o, 16^o , 24^o) care le poartă numele „ediţii elzeviriene”. De-a lungul timpului, membrii acestei familii, tipografi autorizaţi ai Universităţii din Leyda, au publicat aproape 2000 de lucrări, excelente ediţii ale clasicilor latini în format mic, precum Cezar, Terentius, Virgiliu (1676), dar şi opere mai recente, cum sunt cele ale Sf. Augustin, ale lui Descartes (1637) şi Molière sau Maximele lui La Rochefoucauld din 1664.

Dintre cărţile tipărite la Amsterdam, se remarcă opera lui Cluverius, Introductionis in Universam geographiam…,  imprimată de Ludovic Elzevir în 1651 şi ediţia a II-a a operei Philosophia naturalis (1654), aparţinând filosofului Henricus Regius, prieten şi apropiat al lui René Descartes, ambele tipărituri făcând parte din inventarul Bibliotecii.

O frumoasă lucrare ce are pe pagina de titlu simbolurile heraldice ale Ţărilor Nordice este cea tipărită la Leyda în 1629, De Regno Daniae et Norwegiae, Insulisque adjacentibus juxta ac de Holsatia Ducatu Sleswicensi… (il. 25), a doua ediţie din cele două apărute în acelaşi an, mai completă însă, reunind nouă tratate istorice.

Toţi cei din familia Elsevir (Elzevier), care au practicat arta imprimeriei la Leyda, la  Amsterdam, la Utrecht sau în alte locuri, şi-au particularizat ediţiile cu menţiunile: „Apud Elzevirios” sau „Ex officina Elzeviriana”, însă cărţile imprimate pentru biserică aveau menţionat pe foaia de titlu numele unui oraş catolic, întrucât biserica nu accepta ediţiile protestanţilor.

Istoria imprimeriei pe teritoriul Belgiei se deschide cu un nume a cărui influenţă va fi resimţită mai multe secole. Este vorba de Christophe Plantin, născut în Franţa la 1520 şi mort în 1589 la Anvers, tipograf care a reprezentat trecerea de la imprimeria reactivă la imprimeria proactivă, adică „proto-ediţia” în sensul modern al cuvântului. Plantin oferă un exemplu rar, unic în Belgia, respectiv acela al dezvoltării integrate a trei activităţi, imprimerie, librărie şi editare, la o scară extraordinară pentru epoca sa, prin numărul volumelor imprimate, prin importanţa tranzacţiilor comerciale şi prin calitatea excepţională a ediţiilor. Neobosit în activitatea sa, Plantin a tipărit, într-o perioadă de treizeci de ani, 1863 de lucrări diferite, aproximativ 55 pe an. O asemenea cifră ar constitui şi astăzi o realizare importantă pentru un tipograf independent.

În colecţia Bibliotecii sunt incluse 74 de lucrări imprimate de această vestită oficină, 40 de titluri aparţinând lui Christophe Plantin şi 34 lui Jan şi Balthazar Moreti. Dintre ediţiile Bibliei, se evidenţiază Biblia, Ad vetustissima exemplaria castigata (1565, reluare a ediţiei tipărite la Louvain în 1547), Biblia Hebraica (1584), Bibliorum pars Graeca que Hebraica non invenitur… (1584), Biblia sacra, Vulgatae Editionis quinti Pont. Max. jussu recognita atque edita (1629), aceasta din urmă prezentă şi într-o ediţie din 1645, exemplar care a făcut parte din biblioteca lui Gh. Lazăr.

Atât Plantin, cât şi urmaşii săi au dat cărţii o nouă formă, aproape perfectă. Titlurile erau gravate cu caractere mai mari, foile de titlu se disting prin portretele autorilor în medalion, ilustraţiile gravate sunt deosebit de frumoase.

Descendeţii săi, Moreti, au dus mai departe această preţioasă moştenire până în 1876, dată la care „Officina” se va transforma în muzeu. Dintre tipăriturile lui Balthazar Moreti se evidenţiază lucrarea lui Iulius Chifletius, Aula sacra principum Belgii…,  din 1650 (il. 26), cu primele trei file tipărite cu caractere mai mari, cu marca tipografică în centrul foii de titlu, cu letrine ornate cu motive fitomorfe şi viniete artistic executate. Marca tipografică a Oficinei Plantin (il. 27), o mână care ţine un compas (Compasul de aur) cu deviza „Labore et constantia”, este astăzi binecunoscută.

Se poate spune că în secolul al XVI-lea şi începutul celui de al XVII-lea, producţia de carte la Anvers este orientată spre cărţile uzuale, adică cele care răspund nevoilor cotidiene – materiale, intelectuale, spirituale – cărţi eclesiastice, juridice, de învăţământ; sunt cărţi precise, riguroase, sever controlate. Dar, aceste cărţi uzuale, contrar celor imprimate în provinciile franceze, a căror difuzare era una locală, erau trimise în cele patru colţuri ale Europei şi chiar mai departe.

Printre tipografii din Anvers, Johannes Meursius, erudit şi pasionat anticar, se afirmă prin ediţiile de clasici, dar mai ales prin ilustraţia cărţilor imprimate. O tipăritură legată de istoria ordinului iezuit, prezentă şi în fondul Bibliotecii, este lucrarea lui şi Ignacio de Loyola, fondatorul Ordinului Iezuit, Constitutiones Societatis Iesu et Examen cum declarationibus, apărută în 1635. Ediţia are letrine frumos ornamentate cu motive vegetale, iar vinietele au în mijloc simbolul societăţii iezuite şi în exergă deviza „Nomine Domini Laudabille”. Pe foaia de titlu apar aceleaşi simboluri „IHS” şi deviza societăţii: „Ad Maiorem Dei Gloriam”.

Secolul al XVIII-lea este secolul Luminilor, secolul lui Voltaire şi Rousseau, în care comerţul cu carte evoluează. La Paris, publicarea Enciclopediei (il. 28) lui Diderot şi d’Alembert (1745-1772) care a reunit patru edituri pariziene şi peste 150 de contributori francezi şi străini a constituit începutul unei noi ere culturale: cartea în epoca industrială.

În Franţa, Germania şi Regatul Unit, mijloacele de realizare a cărţii se schimbă, determinând o accesibilizare din ce în ce mai mare şi o schimbare a domeniilor abordate. Abundenţă, eclectism, diversitate sunt cuvinte cheie pentru cartea rară. Acest termen generic regrupează de fapt atât cartea tipărită imediat după descoperirea tiparului până la 1800, dar şi cartea modernă din secolele XIX şi XX. Termenul acoperă de asemenea şi alte criterii de raritate, precum legăturile de carte, ediţii cu dedicaţii autografe şi însemnări ale autorului sau cu alte însemnări, ediţii cu gravuri deosebite, cărţi preţioase sau scoase în condiţii grafice deosebite, ediţii prime sau ediţii unice,  exemplare tipărite pe materiale speciale (mătase, piele), lucrări cu ex-librisuri, cărţi prohibite, exemplare cu titlu ascuns şi, nu în ultimul rând, ediţiile facsimilate, curiosa, ediţii de dimensiuni excepţionale şi ediţii epuizate. Într-un eventual catalog al cărţii rare din Biblioteca Academiei Române ar trebui scrisă istoria fiecărei capodopere, vicisitudinile prin care a trecut, numărul de exemplare existente şi numele posesorilor, adăugând ilustraţiile şi legătura.

Bibliofilia, cel puţin în secolele XVIII şi XIX, este în strânsă legătură cu apariţia cărţii ilustrate. Numeroase sunt ediţiile aşa numite pretiosa, care, pe lângă o prezentare grafică deosebită, au gravuri sau desene executate de artişti celebri.

Gravura în taille-douce ocupă acum un loc preponderent în ornamentaţia cărţii, înlocuind adevăratele ilustraţii. Ornamentaţia rococo, eliberată de regulile severe ale compoziţiei, oferă imagini dintre cele mai variate: viniete, bandouri şi fleuroane, ghirlande de trandafiri şi amoraşi.

În seria de desenatori şi pictori francezi care au contribuit la realizarea unor adevărate capodopere ale artei cărţii, Pierre Choffard (1730-1809), desenator şi gravor, se distinge ca un maestru al ornamentului, fără rival în arta de a compune un fleuron, antetul unei pagini sau un ancadrament cu ghirlande. A ilustrat numeroase ediţii şi a executat sute de gravuri după cei mai mari desenatori ai epocii (Cochin, Eisen, Gravelet, Marillier, Monnet, Moreau etc.) şi douăzeci și patru de portrete, excepţionale prin graţie şi fineţe.

Charles-Dominique-Joseph Eisen a ilustrat la rândul său un număr mare de lucrări, dar talentul şi l-a  manifestat mai ales în operele al căror subiect principal era iubirea, cum sunt spre exemplu ediţiile de poezie ale lui Claude Joseph Dorat apărute la Paris: La déclamation théâtrale …(1766), Les cerises et la double méprise… (1769), Lettres d’une chanoinesse de Lisbonne à Melcour, officier françois... (1771).  A ilustrat, de asemenea, cunoscuta La Henriade, publicată de Voltaire în 1767 (il. 29) în tipografia văduvei Duchesne, cu o suită de gravuri de mare fineţe (il. 30), de care autorul a fost atât de mulţumit încât i-a scris: « Je commence à croire, monsieur, que la Henriade passera à la postérité en voyant les estampes dont vous l’embellissez » (« Încep să cred, domnule, că Henriada va intra în istorie când văd gravurile cu care o înfrumusețați. »).

Secolul al XIX-lea aduce cu sine poate cele mai mari transformări în privinţa artei tipografice: apariţia noilor prese cu rotativă şi fotografia (graţie lui Jacques Daguerre). În acelaşi timp gravura în taille-douce renaşte, datorită litografiei, care va cunoaşte o dezvoltare considerabilă, permiţând reproducerea ilustraţiilor în culori.

Auguste Leroux, litograf şi pictor, s-a remarcat ca ilustrator al unor ediţii importante printre care  Eugénie Grandet, de Honoré de Balzac apărută în 1911 la Paris, A. et F. Ferroud – Librairie des Amateurs. Biblioteca deţine un exemplar numerotat (76 din totalul de 80), cu 26 de compoziţii gravate în lemn de E. Florian, Froment şi Duplessis, în trei stadii de execuţie, volum imprimat pe hârtie Japon Impérial.

Același Leroux va realiza desenele pentru Bouvard et Pécuchet a lui Gustave Flaubert, ediție apărută la Paris, Librairie des Amateurs, A. Ferroud, F. Ferroud, în 1928, cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la înființarea editurii. Cele 20 de ilustrații în culori sunt încadrate în text și au fost gravate în lemn de Gusman. Realizate cu o accentuată personalitate și cu un umor binevoitor, ilustrațiile au adus acestei opere a lui Flaubert o incontestabilă celebritate.

Pe măsură ce literatura câștiga teren, edițiile succesive ale unei opere erau des întâlnite. Les fleurs du mal, culegerea de poeme a lui Charles Baudelaire, care reuneşte aproape toată opera sa poetică de după 1840, a suscitat de-a lungul timpului, atât în Franţa, cât şi în Germania şi Italia, interesul multor artişti, care au realizat ilustraţii remarcabile. Astfel, ediţia apărută în 1910, la aceeaşi editură A. et F. Ferroud – Librairie des Amateurs, este ilustrată de Georges-Antoine Rochegrosse (1859-1938), cu 27 de desene gravate de Eugène Decisy (1866-1936), pictori şi gravori cunoscuţi în Franţa. Exemplarul aflat în patrimoniul Bibliotecii are numărul 35 din cele 80 imprimate pe hârtie velină Arches şi este parafat de editor.

Gustave Doré a fost poate unul din cei mai mari artiști care au lucrat în domeniul cărții; a utilizat mai ales gravura în lemn și metal și, încă din 1855, a conceput, împreună cu editorul Hetzel, proiectul unei serii de mari ediții in folio ale capodoperelor literaturii, în care Infernul lui Dante a constituit primul titlu.

L’ingénieux Hidalgo Don Quichotte de la Manche… (il. 31 a şi b) a lui Miguel de Cervantes, în traducerea franceză a lui Louis Viardot, impresionează prin desenele lui Doré, gravate de H. Pisan, colaboratorul său preferat. Ilustraţiile extrem de expresive redau stările sufletești prin care trec personajele şi transmit în mod convingător mesajul operei lui Cervantes.

O lucrare care atrage atenția atât prin ilustrație, care aparține lui Jean-Baptiste van Mour, dar mai ales prin faptul că ea conține date despre Țările Române, este Wahreste und neueste Abbildung des Türkischen Hofes … a lui Charles Ferriol, fost ambasador al lui Ludovic XIV la Constantinopol, în vremea Sultanului Ahmed III. Lucrarea este tradusă din franceză în germană de Jacques le Hay şi se bazează pe informaţiile lui Ferriol. Desenele lui Jean-Baptiste van Mour au fost gravate de Christoph Weigel, oferind imagini deosebite ce privesc ceremonialul la curtea sultanului (il. 32a), dar și costume ale unor boieri și tinere din Valahia (il. 32b).

Paul Hermann și Carlègle au apărut, încă de la primele cărți ilustrate, ca artiști cu un stil particular, ale căror desene și gravuri, încadrate în text, sunt deosebit de armonioase. Ei se află printre pionierii care au contribuit la perfecționarea artei cărții după Primul Război Mondial și, alături de Léon Pichon, editor și gravor, au reprezentat o orientare tipică pentru cartea franceză de după 1916.

Ediția de Contes et nouvelles a lui la Fontaine (il. 33) apărută la Paris, la editura lui Xavier Havermans, în 1927-1930, conține 58 de compoziții ale lui Carlègle inserate în text și 55 de gravuri în cul-de-lampe colorate în atelierul lui Jean Sandé.

Unul dintre elementele care sporesc valoarea colecţiei de carte rară îl constituie legătura de carte, de mare diversitate, având în vedere epocile diferite în care a fost realizată. Modalitate de protecţie a cărţii, legătura reflectă gustul şi stilul fiecărei perioade culturale şi artistice, fiind adesea un obiect de artă.

Vechile legături de secol XV-XVI impresionează prin masivitate, fiind realizate cu tăblii de lemn îmbrăcate în piele sau pergament, ornate cu motive variate prin presare la rece, cu ferecături şi medalioane aplicate deasupra. Înlocuirea tăbliilor de lemn cu mucava a oferit legăturii şi cărţii în general un aspect mai plăcut şi o mai uşoară utilizare.

Biblioteca Academiei deţine lucrări cu legături dintre cele mai diverse, prin tehnică, structură şi tipul de ornamentaţie, începând de la cele în pergament şi piele, până la lucrări ce poartă coperte din materiale preţioase, precum moar, catifea şi chihlimbar. Multe dintre acestea au fost înfrumuseţate prin adăugarea altor elemente care să le sporească strălucirea sau valoarea, ferecături, diverse decoraţii cu pietre preţioase sau semipreţioase sau ornamente presate, reprezentând motive vegetale, fitomorfe, geometrice şi figurative, adesea poleite cu foiţă de aur sau argint.

Între lucrările cu legături şi ornamente spectaculoase se numără o Evanghelie, tipărită la Moscova în 1663, care, pe cuvertura în piele cu ornamente presate a copertei anterioare, are ataşată o ferecătură cu 5 medalioane colorate, reprezentându-i, după modelul canonic, pe cei 4 Evanghelişti în colţuri şi pe Iisus în centru (il. 34).

O altă legătură deosebită este cea a Evangheliei greceşti de la Veneţia, din 1801, în catifea verde cu superbe ferecături în argint aurit, în stilul fastuoaselor legături bizantine ferecate. Este fidel respectat tiparul decorativ bizantin, cu un medalion central şi colţurile ornate cu figurile Evangheliştilor. Ferecătura a fost realizată din porunca şi cu cheltuiala Satfei şi a lui Grigore Brâncoveanu.

Exemplarul ediţiei Operei lui Horaţiu, apărută la Paris, în 1567, un volum care a aparţinut lui Pierre Séguier, se păstrează în legătura de epocă „à décor de semé”, având în centru şi în colţurile panoului, monograma deţinătorului „P S”. Acesta era un cunoscut protector al Academiei Franceze, mare iubitor de literatură, a cărui bibliotecă era a doua ca mărime după cea a Regelui. Acelaşi tip de legătură, având ca motiv ornamental crinul heraldic presărat pe suprafaţa copertelor, se întâlneşte la volumul din 1672, o lucrare referitoare la consilierii şi secretarii Regelui Franţei (il. 35).

Un volum cu o legătură aparte, à l’éventail, este cel al Liturghiei, tipărită la Veneţia, în 1672, de Nikolaos Glykis (il. 36a), celebru editor veneţian, considerat de cercetători drept „Aldo Manuzio al tiparului post-bizantin”. Exemplarul a aparţinut domnitorului Constantin Brâncoveanu a cărui pecete e aplicată pe foaia de titlu. Coperta anterioară are chenar dublu cu motive florale, în colţuri palete de evantai cu flori de garoafă cu 6 petale, iar în centru, scena Răstignirii, într-un medalion format din îmbinarea paletelor de evantai (il. 36b). Pe coperta posterioară se reiau aceleaşi modele, dar în medalionul central este încadrată imaginea Fecioarei Maria cu Pruncul. 

O altă categorie de legături preţioase o constituie legăturile în file de manuscris sau incunabul pe pergament, aşa cum este legătura unui exemplar deţinut de Bibliotecă, din Oeuvres philosophiques latines et françoises de feu Mr. De Leibnitz, tipărită în Amsterdam, Leipzig, în 1765.

Ornamentarea realizată în primul rând asupra copertelor s-a extins şi asupra celorlalte elemente de structură ale cărţii, precum cotorul împodobit cu binduri şi decoraţiuni presate aurite, şnitul care putea fi aurit sau colorat şi decorat cu diverse desene, sau capitalbandul brodat cu fire multicolore şi chiar închizătorile, uneori împletite şi având agrafe metalice decorative.

O tehnică specială de ornamentare a corpului cărţii se poate observa la volumul Le Nouveau Testament de Nostre Seigneur Jesus Christ, apărută la Paris, în tipografia lui Louis Josse, în 1734. Volumul aparţinând Bibliotecii are şniturile superior şi inferior decorate cu chipurile celor 4 Evanghelişti, superb pictate pe un fond roşu (il. 37).

Dimensiunea excepţională a cărţilor, foarte mari sau foarte mici, poate fi un alt criteriu de raritate. În această clasă se încadrează volumele liliput, tipărite în colecţia „Biblioteca Mărţişor”, 1, 2 şi 3, de format timbru poştal, ce cuprind: poezia Luceafărul de Mihai Eminescu, ediţia a III-a, 1934, Versurile de I. L. Caragiale, apărute în 1935, şi de Poezii, de Tudor Arghezi, ediţia a III-a, din 1936. Volumele conţin şi o filă cu portretul autorilor. Ediţiile sunt minuscule (35 x 22 mm) şi au apărut în tipografia H. Fischer-Galaţi, ca un omagiu „De ziua cărţii” (il. 38a).

O altă lucrare, de dimensiuni minuscule (38 x 20 mm), este un Coran, tipărit la Istanbul cu coperte din chihlimbar şi cu o mică închizătoare metalică, având aspectul unei adevărte bijuterii. Textul tipărit nu poate fi citit decât cu lupa (il. 38b).

La polul opus, o tipăritură de dimensiuni excepţionale (330 x 2100 mm), din  categoria cărţilor-obiect, este lucrarea graficianului Mircia Dumitrescu închinată poetului Nichita Stănescu, legată cu tăblii din lemn, neîmbrăcate, şi cu un suport pe lungimea cărţii, ce ajută la deschidere sau răsfoire.

În colecţia Academiei, un loc aparte îl au ediţiile prime ale clasicilor literaturii române, între care se evidenţiază: ediţia primă a lui Vasile Alecsandri, Opere complete. Poesii, Bucureşti, 1875 (il. 39), un volum, cu autograful autorului şi cu o superbă legătură în piele roşie, cu diverse motive aurite pe coperte, inclusiv o imagine a celebrelor „lăcrămioare” (il. 40), prima ediţie din Năpasta a lui Ion Luca Caragiale, tipărită la Bucureşti, în 1890, exemplarul având dedicaţia autografă a scriitorului către C. Georgian. I se alătură o altă ediţie primă tot caragialiană, volumul de Teatru, al editurii Socec, din 1889, cu o prefaţă de Titu Maiorescu. Exemplarul bibliotecii poartă dedicaţia lui Caragiale către I. Arion.

Nu poate fi omisă nici prima ediţie a Scrierilor lui Ion Creangă, cu o prefaţă de A. D. Xenopol şi cu biografia lui I. Creangă alcătuită de Gr. Alexandrescu, două volume, apărute la Iaşi, 1890-1892. Din această importantă serie face parte şi prima ediţie a volumului de Poezii ale lui Mihai Eminescu, editat de asemenea la editura Socec în 1884, din care Biblioteca Academiei Române deţine 2 exemplare (il. 41.)

O semnalare merită şi exemplarul de lux nr. 1, din ediţia de Proză şi Versuri de Mihai Eminescu, apărut la Iaşi, în 1890, precum şi un alt volum eminescian de Poezii, ilustrat de Ressu, Steriadi şi Poitevin Scheletty, o deosebită ediţie omagială cu ocazia împlinirii a cinci decenii de la moartea poetului, 15 iunie 1939.

Avangarda românească este reprezentată şi ea în colecţie prin operele lui Saşa Pană, Tristan Tzara, Urmuz, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, I. Vinea, Trost etc.

Un număr impresionant de volume deţinute de Bibliotecă îl constituie ediţiile cu dedicaţii autografe ale unor personalităţi, altele decât autorul. Un astfel de exemplu este exemplarul cărţii lui Ciro Spontoni, tipărite la Veneţia, de Giacomo Sarzina în 1683, care are autograful lui Nicolae Bălcescu pe foaia de titlu verso. Alte 10 volume poartă autograful lui G. Coşbuc, între acestea, lucrarea lui Ion Heliade-Rădulescu, Curs întregu de poesie generală, vol. I, având ca însemne de apartenenţă atât semnătura, cât şi ex-librisul lui Coşbuc.

Numeroase alte volume conţin ex-librisurile unor personalităţi, alcătuind o autentică colecţie ce ilustrează diversitatea tipologică a mărcilor de proprietate: însemnare manuscrisă, etichetă, timbru sec, ştampilă etc. Sunt de amintit aici o carte de matematică a lui Pierre Gantruche, din 1683, cu un ex-libris al lui A. Caliarhi (pe foaia de titlu), fiu al lui Pantaleon Caliarhi, cu origini din insula Hios, şi medic al lui Constantin Brâncoveanu.

Un alt ex-libris manuscris de o importanţă deosebită, aflat în lucrarea lui Joan Scapula, Lexicon graeco-latinum cum indicibus …, 1665, este cel al lui Dimitrie Cantemir, din 1696, lângă a cărui semnătură se află şi sigiliul inelar, cu capul de bour. (il 42). O tipăritură elzeviriană, cu o frumoasă legătură în catifea verde, cu ferecături la colţuri şi închizătoare de argint, care a aparţinut domnitorului Şerban Cantacuzino şi al cărei ex-libris manuscris, în limba greacă se află pe foaia de titlu, este şi ediţia Noului Testament, Amsterdam, 1662.

Volumul lui Plutarch, Vitae … de gli huomini illustri greci et romani …, o carte imprimată de Giolito de Ferrari, are pe foaia de titlu ex-librisul lui Ioannes Scarlatti (ginerele voievodului Nicolae Mavrocordat) şi însemnarea de posesor, în limba italiană a lui Rodolpho (Radu) Cantacuzino (il. 43).

Tipăriturile pe materiale deosebite sau preţioase formează o altă categorie de raritate, iar Biblioteca este deţinătoarea câtorva exemplare, foarte bine conservate şi extrem de spectaculoase. Pot fi încadrate acestei clase cele două volume nepaginate, imprimate la Tokio, pe hârtie creponată japoneză, volume cu ilustraţii colorate remarcabile: Le Bras de l’Ogre, traduit par J. Dautremer et J. Adam şi Les Ogres d’Oyeyama, în traducerea aceloraşi.

În colecţia de colecţia de carte rară a Bibliotecii au fost incluse şi câteva dintre cele mai vechi şi mai valoroase periodice, dar şi unele apariţii cu număr unic sau cu alte caracteristici de raritate: Calendarul Claponului, Almanah hazliu şi popular, redactat în totalitate de Ion Luca Caragiale în 1878 sau periodice imprimate pe materiale preţioase (mătase, moar, satin), un exemplu fiind Sindicatul Ziariştilor (il. 44), apărut în 1902, număr unic, pe moar. Un loc important îl ocupă şi periodice precum: 75 HP, Contimporanul, Integral, Alge, Punct, Urmuz, care întregesc colecţia de publicaţii ale avangardei.

Un important fond de carte rară, constituit în cadrul colecţiei după principiile enunţate de Ioan Bianu în Planul bibliografiei generale a cărţii româneşti, este acela al cărţilor ce conţin date despre ţara noastră, fiind incluse aici atât cărţile tipărite până la 1700, cât şi celelalte categorii de carte rară. Dintr-un număr de 198 de titluri, pot fi reţinute lucrările lui Jean-Jeaques Boissard, cu ilustraţiile lui Th. De Brye, în general ediţii istorice, cronici ale timpului său, alături de cele ale lui Giovanni Botero, cu informaţii geografice despre Valahia sau ediţiile lui Paolo Giovio, conţinând detalii despre ţara noastră, locuitorii ei, despre port şi obiceiurile lor.

Autor originar din Transilvania, Laurentius Toppeltin realizează în lucrarea sa din 1667, Origines et occasus Transsylvanorum …, o istorie completă a provinciei, pornind de la explicarea numelui şi prezentând evenimentele istorice cele mai importante, cartea servind drept sursă de documentare şi pentru alţi cronicari. Ediţia, destul de rară, face parte şi ea din inventarul Bibliotecii.

Multe dintre aceste tipărituri sunt însoţite de ilustraţii, hărţi, desene sau vedute, reprezentări exacte sau simbolice ale unor oraşe, provincii, desfăşurări ale unor bătălii, activităţi zilnice sau portrete de conducători, toate încercând să aducă o imagine completă a societăţii şi o reconstituire a istoriei ţării noastre din cele mai vechi timpuri.

În categoria ediţiilor facsimilate sunt incluse câteva lucrări executate special pentru Biblioteca Academiei: Biblia pauperum, apărută în 1906, reprint al ediţiei din 1471; un alt facsimil, realizat de L. Curmer,  reproduce o superbă Carte a orelor, manuscris de secolul XV, pe care Ana a Bretaniei şi-a dorit-o pentru folosul personal. Lucrarea conţine Liturghia Sfintei Fecioare şi oraţiunile sfinţilor cunoscuţi în Bretania.

Miniaturile superb executate au fost atribuite unor artişti francezi, „iluştri necunoscuţi”, după cum susţine Curmer, dar „care şi-au glorificat în mod demn patria şi religia”. Desenele cadru sunt executate de Jean Poyet şi prezintă plante pe care regina le dorea cultivate în gradina sa din palatul Blois. Tot Curmer spune că a restrâns tirajul la 850 de exemplare şi a tradus în franceză, cu caractere moderne, textul latin scris cu caractere gotice din secolul al XV-lea.

Dintre numeroasele şi importantele ediţii facsimilate deţinute de Biblioteca Academiei nu pot fi omise unele tipărituri de lux, realizate în condiţii grafice de excepţie: ediţia Codex Argenteus Upsaliensis sau Sah-namè, a lui Firodusi, reproducând un manuscris cu bogate miniaturi colorate şi o superbă legătură artistică, dar şi ediţia din 1967, de la Leipzig, o superbă reproducere facsimilată a ediţiei din 1540 a lui Petrus Apianus, Astronomicum Caesareum (il. 45a). Tirajul este redus la 750 de exemplare, iar numeroasele xilogravuri (il 45b), dintre care unele colorate, şi cele 21 de cadrane mobile folosite în astronomie, fac această ediţie la fel de preţioasă. Exemplarul deţinut de B.A.R., într-o stare perfectă, numerotat 600, are la sfârşit marca lui Apianus şi este însoţit de un volum cu studii.

Ediţia facsimilată a Manuscriselor lui Mihai Eminescu merită şi ea o menţiune specială. Pe parcursul a 6 ani, începând cu 2004, au fost editate 24 de volume, unele dintre ele având câte 2 părţi,  însoţite şi de câte un CD şi cuprinzând cele 49 de caiete eminesciene, precum şi piese de arhivă şi corespondenţă (il. 46). Proiectul demarat sub egida Academiei, îşi propunea să atingă „cel puţin două scopuri: salvarea manuscriselor şi facilitarea unui acces mult mai larg la acest bun naţional….”, deziderat pe care C. Noica îl exprimase cu decenii în urmă.

Titlurile colecţiei de carte rară a Bibliotecii Academiei pot fi identificate în cataloagele pe fişe tradiţionale, organizate pe mai multe criterii: catalog alfabetic, catalog cronologic, catalog topografic, catalog după criteriile internaţionale de raritate. Catalogul în format electronic este în curs de realizare, fiind inclus în baza de date ORB a Bibliotecii. Pentru 73 de cote sunt disponibile descrieri şi imagini ale legăturilor şi foilor de titlu, incluse în sub-baza BINDINGS (baza de date ORB), care reuneşte numai exemplare cu legături în piele albă şi pergament, cercetate în cadrul Proiectului KOLLART – Metode inovative pentru conservarea obiectelor de patrimoniu din piele.

Colecţia de carte rară a Bibliotecii reprezintă un patrimoniu inestimabil care reflectă nu numai evoluţia cărţii şi a tiparului în spaţiul european şi naţional, ci şi evoluţia culturii, artei şi a societăţii umane, în general, cărţile fiind mărturii esenţiale  ale timpului şi umanităţii care le-au creat.