[language-switcher]
Datând din perioada 1344-1876, redactate în diferite limbi (latină, greacă, slavonă, germană și română, cu caractere chirilice și alfabet latin) și provenind din cancelariile Transilvaniei, Moldovei, Țării Românești, de la Imperiul Habsburgic sau Regatul Poloniei, dar și de la Patriarhia Ecumenică de Constantinopol sau Statul Papal, pecețile se deosebesc de alte documente istorice prin faptul că sunt autentificate cu o pecete atârnată, de diferite mărimi și modele, legată de suportul de scris, iar nu aplicată direct pe acesta. De pildă, pecețile, în general cele domnești, pot fi din ceară roşie, protejate de un căuş de ceară naturală, atârnate de pergament, nu direct, ci prin străpungerea plicaturii cu două fire de mătase naturală răsucite sau împletite. (P. 316, Fig. 1, P. 327 Fig. 2, P. 317 Fig. 3, P. 320 Fig. 4, P. 445 Fig. 5).
Conținutul actelor ne oferă valoroase informații, multe inedite, de natură politică, social-economică, cultural-religioasă, genealogică, prosopografică, iar forma este interesantă de studiat din punctul de vedere al formularului diplomatic, analizându-se suportul de scris, ca material, formă, dimenisuni, limba, grafia, plicatura, cernelurile și detaliile de miniatură, dacă acestea există.
Pecețile au variat ca formă, mărime și simboluri aflate în câmpul sigilar și în extergă, fiind avevărate comori pentru știința heraldică. Căușul care le adăpostește poate fi din ceară sau în capsule din lemn (P.473 Fig. 6) ori din metal (P. 424 Fig. 7a, 7b, 7c, P. 425 Fig. 8), adesea realizări deosebite. Există documente cu mai multe peceţi atârnate (cosigilate), dintre care patru aparţin cancelariei lui Ştefan cel Mare (P 127 Fig. 9, P. 216 Fig. 10).
Citește mai mult
De exemplu, Cancelaria Moldovei, în perioada domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504), a emis un număr impresionant de documente, din care s-au păstrat, în original sau în copie, aproximativ 550 de piese, Biblioteca Academiei deţinând 267 dintre acestea, de o valoare istorică deosebită. O parte dintre acestea sunt autentificate cu peceți atârnate, deci pot fi amintite la categoria Peceți. Pe parcursul a aproape 50 de ani de domnie, Ştefan cel Mare a folosit trei tipuri de peceţi: sigiliul mare, care era de fapt sigiliu ţării, sigiliul mic, cu diametrul de aprox. 3 cm, folosit în autentificarea scrisorilor şi sigiliul inelar, folosit mai ales în prima parte a domniei. Pecetea mare domnească al lui Ştefan cel Mare este asemănătoare cu cea a lui Alexandru cel Bun, în câmpul sigilar, pe un scut triunghiular rotunjit este redat capul de bour cu botul rotunjit, cu coarnele cu vârfurile întoarse spre interior, stea cu cinci raze între ele, soarele reprezentat ca o roză în dextra (dreapta heraldică) şi o semilună conturnată în senestra capului de bour (stânga heraldică). În exergă, între două cercuri concentrice, este redată legenda în limba slavonă (P.137 Fig. 11, P. 17 Fig. 12).
Peceți s-au mai păstrat și de la Alexandru cel Bun, Petru și Iliaș Rareș, Petru Șchiopul, Ieremia Movilă, Miron Barnovski, Vasile Lupu, Alexandru Lăpușneanu, domnii Moldovei. Din Țara Românească avem astfel de acte de la Vlad Călugărul, Vlad Vintilă de la Slatina, Matei Basarab, Radu Șerban, Mihnea Turcitul, Alexandru Coconul, Grigorie Ghica. Pentru Transilvania, peceți au emis Matei Corvin, Sigismund și Andrei Bathory, Mihail I Apafi, Gheorghe Rakoczi, precum și regii Ungariei, Ioan Zapolya, sau împărații habsburgici, Leopold I, Carol VI, Ferdinand I de Habsburg. În Colecția Peceți, se găsesc și documente emise de Ioan III Sobieski, regele Poloniei (în general acte de indigenat) și de dogele Veneției, Aloysius Pisani. Și unele cărți ale patriarhilor ecumenici sunt autentificate cu peceți, unele din plumb. Biblioteca deține de exemplu, câteva acte patriarhale de la Ieremia II (1579), Mitrofan III (1580), Gherman IV (1844).
Biblioteca Academiei posedă mai multe peceți din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), importante prin conținut, prin pecetea ce poate fi valorificată din punct de vedere heraldic, dar și prin miniaturile care împodobesc textul propriu-zis. (P. 413 Fig. 13). Dacă actele prin care domnul dona sau întărea proprietăți unor mari boieri sunt valoroase pentru istoria națională în special, pecețile prin care voievodul muntean miluia mănăstirile din Orient și din întregul Imperiu Otoman, din Transilvania sau Imperiul Habsburgic sunt reprezentative și pentru istoria universală, punând în evidență totodată și politica conștientă a lui Brâncoveanu de sprijinire a ortodocșilor, aflați, din punct de vedere politic, sub stăpânire otomană sau habsburgică. Menționăm în acest sens hrisovul din 26 martie 1702, prin care domnul muntean dăruia mănăstirii cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Insula Halki suma de 1000 de bani anual, actul fiind autentificat cu o pecete de ceară roșie, protejată de un căuș de ceară, atârnată, în stare bună de conservare (P. 418).
Cu cerneluri colorate și lichid de aur erau realizate și unele blazoane ale diplomelor de înnobilare emise de principii Transilvaniei, actele fiind la rândul lor autentificate cu peceți atârnate, păstrate până în zilele noastre integral sau parțial. Amintim în acest sens diploma de înnobilare cu blazon, conferită de Andrei Báthory, principele Transilvaniei, lui Ioan Boer de Recea din ținutul Făgăraș, la data de 18 septembrie 1599, piesă, în limba latină, pe pergament, cu pecete atârnată, dar care impresionează totodată și prin frumusețea elementelor heraldice ( P. 342 Fig. 14).
O categorie aparte o constituie pergamentele cu peceţi din ceară, protejate în capsule metalice, cel mai puţin afectate de trecerea timpului (P. 326 – Diploma lui Jan Sobieski Fig. 15, P. 404 – Bula Papei Inocenţiu al XII-lea, original latin, cu pecete atârnată metalică Fig. 16 şi cele din lemn (P. 426 de la Maria Theresa, împărăteasa Austriei, pergament în limba germană, cu pecete atârnată Fig. 17a, 17b).
Diplomele unor prestigioase instituții de învățământ din străinătate erau certificate și cu peceți atârnate, așa cum observăm în cazul Universității din Padova, care, în 1901, acorda lui Johanes Dundis atestatul de doctor în medicină (P. 611). La fel, Universitatea din Viena conferea, în 1850, titlul de doctor în medicină și chirurgie lui Carol Haffmann, autentificând actul cu un sigiliu în ceară roșie, atârnat și conservat în capsulă de lemn (P. 568).
