[language-switcher]
Documentele, originale, copii sau traduceri, sunt scrise pe suport de pergament și hârtie, în limbile latină, greacă, slavonă, română (cu caractere chirilice, alfabet de tranziție și alfabet latin), rusă, poloneză, italiană, maghiară sau germană și datează din secolele XIII-XIX. Cea mai veche piesă a colecției poartă data 1277, este redactată în limba latină și este emisă de Capitlul bisercii din Oradea, care întocmește, la cererea comitelui Gothard, testamentul acestuia.
Colecția s-a constituit treptat, prin donații și achiziții, sporirea numărului de piese de patrimoniu fiind susținută de Societatea Academică Română, în subordinea căreia s-a aflat Biblioteca, de la înființarea ei, în 1867. Ne amintim că, potrivit articolului IX din Statutele adoptate cu ocazia înaugurării Secțiunii Istorice a Societății, acesteia îi reveneau, între alte atribuții, și aceea de a “culege orice documente importante din țările române sau din străinătate, atingătoare de istoria românilor”[1]. Mihail Kogălniceanu, urmând exemplul de la 1877 al lui Ion Ghica, când era președinte al Academiei, a lansat un apel public, în care solicita ca deținătorii de documente istorice să contribuie la creșterea fondului de peste 10. 000 piese existente, în folosul studierii istoriei naționale. (Fig. 1). Apelul a stârnit un mare interes pentru sporirea colecţiilor de documente, împlinind astfel scopul în care a fost lansat. O dovedesc cu prisosinţă numeroasele donaţii, dar şi achiziţii prin care posesorii unor asemenea materiale s-au grăbit să răspundă chemării care le fusese adresată, mai ales la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima decadă a secolului al XX-lea. Începând cu anul 1892, inventarierea documentelor istorice s-a făcut pe măsura intrării lor, prin organizare pe pachete, aşa cum se procedează şi astăzi.
[1] “Analele Societății Academice Române”, tom. I, București, p. 61.
Citește mai mult
Între primii și cei mai de seamă donatori, personalități ale vieții culturale și religioase ale vremii, se numără, episcopul de Buzău Dionisie Romano, mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, episcopul Romanului Melchisedec Ștefănescu, Nicolae Rosnoveanu din Iași, Dimitrie C. Sturdza-Scheianu, D. A. Sturdza, după cum putem afla și din recenta lucrare dedicate Istoriei Bibliotecii Academiei Române din București, concepută în mai multe volume și editată începând cu anul 2023 de Biblioteca Academiei Române din București.
Ca tipologie, actele sunt înscrisuri oficiale, cu conținut diferit (porunci, confirmări de proprietăți, danii, judecăți, circulare), provenind din Cancelariile Transilvaniei, Moldovei, Țării Românești, dar și documente emise de suveranii Imperiului Habsburgic, Otoman, Rus sau de regii Poloniei. Întâlnim de asemenea acte particulare, zapise de schimb, de vânzare-cumpărare, testamente sau foi de zestre (Doc. Ist. C/132, CDL/13, Fig. 2, 3).
Din Țara Românească și Moldova, cele mai vechi și valoroase documente ale colecţiei, sunt scrise pe pergament și dincolo de importanța informațiilor propriu-zise din text, ele impresionează și prin forma deosebită, unele fiind autentificate cu semnătura autografă a domnului emitent și cu o pecete/sigiliu aplicată sau timbrată și împobobite cu variate tipuri de miniaturi, scoase în evidență prin culoarea roșie a chinovarului sau prin lichidul de aur cu care au fost realizate. În epoca medievală, cancelariile domneşti au folosit pergamentul de tip nordic, provenit din Germania, obţinut din piele de viţel, prelucrat pentru scris pe ambele feţe, iar mai târziu a fost preparat şi de către români. Odată cu începutul secolului al XVI-lea, pătrunde în Ţările Române, prin intermediul oraşelor transilvănene, un pergament de mai bună calitate, mai subţire. (Doc. Ist. CCCI/1 Fig. 4)
Suporturile din pergament pe care sunt redactate înscrisurile, de mărimi diferite, în funcţie de pielea prelucrată, au în general formă dreptunghiulară și pe ele se scria cu: pana, confecţionată din piele de gâscă, condeiul de trestie, necesar acolo unde slovele trebuiau redate mai expresiv şi cu pensula la partea decorativă a documentului, la aşternerea culorilor.
Lichidele folosite pentru scris erau: cerneala de culoare neagră, ferogalică (cafenie), chinovarul, un lichid de culoare roşie, obţinut din sulfură de mercur. Acesta din urmă, fiind un privilegiu domnesc, în toată epoca medievală a avut o întrebuinţare limitată, fiind utilizat de dieci numai la documentele emise de cancelaria domnească pentru: monograma domnească, invocaţia simbolică, subscriere neautografă, nume de persoane. Cerneala aurie şi de argint este folosită pentru scoaterea în evidenţă a unor părţi mai importante din hrisoavele domneşti, dar şi la realizarea unor elemente decorative, mai ales în Cancelaria lui Şerban Cantacuzino (P. 412 Fig. 5). Tot din secolul al XVII-lea, pentru realizarea miniaturilor, a ornamentelor florale şi vegetale, s-au utilizat acuarelele sau culorile de apă (P. 171 Fig. 6).
Arta împodobirii hrisoavelor cu miniaturi se dezvoltă în secolul al XVII-lea, în timpul voievozilor Matei Basarab, Grigorie Ghica, Antonie-Vodă și Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (Doc. Ist. CXXXIV/55, Fig. 7, Doc. Ist. CCCXCVIII/53, Fig. 8, Doc Ist. MDCLXV/20 Fig. 9).
Alte elemente deosebite ale actelor oficiale muntene și moldovenești, atât în perioada secolelor XVI-XVII, cât și în vremea domniilor fanariote, sunt: frontispiciile, în care uneori apar portrete de sfinți și personificări ale unor virtuți (precum Dreptatea, Înțelepciunea), chenarele decorate cu motive florale sau geometrice, inițialele ornate. (Doc. Ist. CCCXCVI/5 Fig. 10, 11, LV/4 Fig. 12, Doc. Ist. XCIV/37 Fig. 13, Doc.ist. CXXV/7 Fig. 14).
În partea inferioară, sub textul propriu-zis vedem monogramele domnești, semnăturile autografe, pecețile timbrate cu foiță de hârtie dantelată, aplicate în ceară sau cusute de document, cu fire de bumbac sau mătase (Doc. Ist. CLXXXI/99 Fig. 15, Doc. Ist. CLIX/2 Fig. 16).
Numeroase acte provin din Transilvania, din epoca Voievodatului și a Principatului, precum și din perioada următoare, a secolului al XVIII-lea, când Transilvania devine parte a Imperiului Habsburgic. Și aceste documente au o valoare deosebită pentru cunoașterea istoriei naționale și universale și, prin conținutul lor divers, ele pot fi din plin valorificate din punct de vedere politic, social, economic, cultural, religios, prosopografic, etc. Iar ca formă exterioară au și ele specificitatea lor, ca limbă de redactare, grafie și formular diplomatic. Amintim ca exemplu actul din 1 octombrie 1642, prin care Gheorghe Rákóczi I, principele Transilvaniei (1593-1648), îl invita pe Nicolae Esterhazy, palatinul Ungariei, la nunta fiului său. Scrisoarea este redactată în latină, pe support de hârtie și autentificată cu un sigiliu timbrat fix (Doc. Ist. DXCIII/ 53 Fig. 17).
Între Documentele Istorice regăsim și acte în limba turcă, care completează informațiile despre legăturile Țărilor Române cu Imperiul Otoman. Exemplificăm cu un brevet al sultanului Mahmud II (1808-1839), prin care acesta îi acordă fostului capuchehaiei Moldovei și Țării Românești, Dumitrache Schina (Ischina) imunitate diplomatică și privilegii, lui personal și familiei. Actul este scris pe hârtie, cu cerneală neagră și lichid de aur. (Doc. Ist. DCCCII/13, Fig. 18).
De la țarii Rusiei, amintim, ca exemplu, documentul din 6 octombrie 1847, prin care Nicolae I (1796-1855) conferă maiorului Ranet, adjunctul beizadelei Sturdza, hatmanul miliției Moldovei, Ordinul Sf. Ana, gradul trei. Actul este scris în limba rusă, pe hârtie, cu tuș negru și autentificat cu un sigiliu timbrat mobil (Doc. Ist. CCCL/208, Fig. 19).
Documentele Istorice deținute de Cabinetul Manuscrise-Carte Rară, sunt de o deosebită valoare, parte a Patrimoniului national, unele publicate în colecții, altele în diferite articole, însă o parte a lor sunt inedite, așteptând să fie valorificate, printr-o atentă cercetare științifică, ce implică deopotrivă critica internă și externă a actelor și prin editarea lor în traducere sau transcriere, spre folosul isroriei naționale și universale.
