Concretizarea planului său bibliografic a fost întocmirea şi publicarea Bibliografiei româneşti vechi. 1508-1830, în colaborare cu ajutorul de bibliotecar Nerva Hodoş, între anii 1903-1912 (tom I, II şi fasciculele 1-2 din tom III), apoi cu Dan Simonescu (tom III, fasciculele 3-8, apărut în 1936, după moartea lui Bianu). Aceasta poate fi considerată principala operă a lui Ioan Bianu, alături de opera de organizare a Bibliotecii Academiei Române. Multe din cărţile incluse şi descrise în B.R.V. se află în colecţie exclusiv datorită căutărilor, eforturilor, insistenţei şi capacităţii sale de persuasiune. În acest sens, scrisorile trimise fostului său dascăl Ioan Micu Moldovan, în care îi cerea cu împrumut – pentru a putea fi descrise în B.R.V. – cărţi vechi, adunate de-a lungul timpului în tezaurul cultural al şcolilor din Blaj, despre existenţa cărora ştia din perioada studiilor, sunt o mărturie elocventă.

Scrisorile primite de Ioan Bianu pe parcursul vieţii, de la diverse personalităţi de seamă ale culturii, dar şi de la preoţi şi învăţători din toate provinciile româneşti, păstrate în colecţia de corespondenţă a departamentului de manuscrise, mărturisesc eforturile depuse pentru completarea fondului de carte românească veche şi nu numai, autoritatea morală pe care o inspira, încrederea ce i se acorda în cele mai deosebite împrejurări, căci toată viaţa, cele trei instituţii în jurul cărora  s-a desfăşurat activitatea lui Ioan Bianu, au fost  Biblioteca Academiei Române, Academia Românâ şi Universitatea din Bucureşti.

Cărţile româneşti vechi, repere incontestabile în istoria şi cultura română, descrise de Ioan Bianu cu acribie ştiinţifică şi în condiţii grafice excepţionale în monumentala sa bibliografie, reprezintă o parte integrantă a procesului de desăvârşire a conştiinţei naţionale şi a identităţii spirituale a românilor.

Liturghierul ieromonahului Macarie (il. 1), prima carte tipărită la noi, în 1508, este şi prima  tipăritură chirilică din această parte a Europei, înaintea tipăriturilor chirilice de la Belgrad (1522), Moscova (1564), Lwov (1574) sau Ostrog (1580). Din râvna domnitorului Radu cel Mare, s-a instalat lângă Târgovişte (cel mai probabil, la mănăstirea Dealu), o tipografie în care au apărut primele tipărituri româneşti, începând cu Liturghierul slavonesc şi continuând cu un Octoih (il. 2), apărut sub Vlăduţ Voievod (1510-1512), cărora, mai târziu, în 1512, sub Neagoe Basarab, li s-a alăturat un Tetraevangheliar (il. 3), din care există şi un exemplar realizat pe pergament, cu miniaturi în culori şi aur, tipărit special pentru domnitor, care se păstrează la Muzeul Naţional de Artă al României. Tipăritura macariană are un aspect grafic de excepţie, impresionând prin regularitatea rândurilor şi a spaţiului dintre ele, prin tăietura fină şi precisă a literelor care dă textului claritate, prin iniţialele ornate, realizate din entrelacs, după modelul iniţialelor din manuscrise şi îndeosebi prin fastuoasele frontispicii pe o treime de pagină, realizate din întretăieri de lujeri stilizaţi, linii şi cercuri, care închid în centru stema Ţării Româneşti, acvila cruciată cu coroană. Paginile au spaţii marginale late, care evidenţiază tiparul cu cerneală neagră şi roşie.

Octoihul lui Macarie introduce, pe lângă motivele ornamentale, exclusiv geometrice utilizate până atunci, şi prima xilogravură de carte lucrată în ţara noastră, reprezentându-i sfinţii Iosif, Teofan şi Ioan.

Putându-se încadra în istoria tipărului românesc, în categoria incunabulelor, aceste cărţi nu au pagină de titlu, iar informaţiile referitoare la publicare sunt precizate la sfârşitul textului, în câteva rânduri ce pot constitui un colofon.

Colecţia Bibliotecii deţine exemplare din toate aceste trei inestimabile tipărituri, cu menţiunea că exemplarul din Octoih este unic în ţară, păstrându-se la Filiala din Cluj. Un alt exemplar, singurul cunoscut de Bianu la vremea editării Bibliografiei …, se găseşte în biblioteca Mănăstirii Hilandar din Muntele Athos.

Preluând elemente de tipar şi ornamentaţie de la cărţile imprimate de Macarie la Cetinije, dar şi elemente specifice manuscriselor ieşite din scriptoriile româneşti, aceste prime trei tipărituri româneşti creează un stil tipografic nou, de mare eleganţă şi sobrietate, constituind un model atât pentru tipografii din provinciile române, cât şi pentru cei din afară. Astfel iniţialele ornate şi frontispiciile vor fi preluate mai târziu de Filip Moldoveanul şi Coresi, dar şi de Bojidar Vukovič, în Psaltirea din 1512, de ieromonahul Mardarie, în primul Evangheliar sârb din 1552 (tipăriturile sârbe păstrând chiar şi stema valahă) sau în primele tipărituri ruseşti anonime, moscovite, din 1556 – 1563.

După o pauză de aproape patru decenii, producţia tipografică din Muntenia cunoaşte o  nouă etapă. Sosit din Gračanica, împreună cu colaboratorul său Moisi călugărul, Dimitrie Liubavici, nepot al lui Bojidar Vucovici, tipăreşte la Târgovişte, între 1545 – 1551, cinci cărţi în limba slavonă: Molitvenicul (1545, il. 4), Apostolul (1547) în două ediţii, dintre care una pentru Moldova, prima cunoscută la noi, un Minei şi un Evangheliar (1546 – 1551), comandat de Iliaş Rareş pentru Moldova. În creaţiile lui Dimitrie Liubavici revin frontispiciile din cărţile lui Macarie, adăugându-se, în tirajul pentru Moldova din Molitvenic şi Apostol, stema Ţării Româneşti, acvila pe fundal alb, cu aripile desfăcute, cu crucea în cioc, cu capul spre dreapta, încadrat de lună şi soare. Cu Dimitrie Liubavici, Moise, călugărul tipograf, Oprea şi Petre ucenici, Târgoviştea îşi încheie activitatea tipografică pentru o lungă perioadă. Din aceste cinci cărţi, fondul Academiei păstrează numai Molitvenicul, în tirajul pentru Ţara Românească, şi Apostolul, în ambele tiraje. 

În aceeaşi perioadă, în atelierul tipografic al lui Lucas Trapoldner din Sibiu, tipăreşte câteva cărţi Filip Moldoveanul, venit aici în 1521 de prin părţile Siretului. Cunoscut şi ca Philippus Pictor sau Philippus Mahler, el imprimă un Catehism românesc în 1544, un Tetraevanghel slav în 1546 şi un alt Tetraevanghel slavo-român în 1551 – 1553, primul text cunoscut ca tipărit în limba română. Sibiul a fost identificat ca loc al tipăririi după stema oraşului – două săbii încrucişate cu vârfurile în jos, având deasupra o coroană – inclusă în frontispiciile xilogravate, care conţin şi monograma tipografului. Drept noutate pentru cartea românească, în paginile Tetraevanghelului, se remarcă primele viniete cul-de-lampe. Acestea sunt primele gravuri care îi reprezintă pe cei patru evanghelişti (Matei, Marcu, Luca, Ioan), în mici medalioane rotunde, fiecare dintre ei fiind figurat împreună cu simbolul său. Biblioteca deţine o copie fotografică, în 4 volume, a Tetraevangheliarului slavon, păstrat în original, în două exemplare, la Sankt Petersburg şi Ujhorod.

Cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea este marcată de bogata activitate tipografică şi editorială a diaconului Coresi, creator de limbă română şi de şcoală tipografică. Ucenic al lui Oprea logofătul, care lucrase cu Liubavici, Coresi a tipărit la Târgovişte şi Braşov 36 de cărţi (9 în română, 3 slavo-române, 24 în slavonă), multe dintre ele prime editări atât în slavonă, cât şi în limba română.

Între puţinele sale tipărituri târgoviştene, se numără un Triod-penticostar slavonesc (il. 5), imprimat în 1558, lucrare care îi dovedeşte talentul de gravor, fiind prima operă tipografică de la noi cu gravuri în plină pagină (il. 6), alcătuind un ciclu. Cele 11 xilogravuri, prezentând viaţa şi  patimile lui Iisus, amintesc de ciclurile cristice (Die grosse Passion) din tipăriturile germane şi olandeze ale epocii. Unul din cele 4 exemplare ale Bibliotecii a fost donat în 1911 de Nicolae Iorga.

Coresi a tipărit la Braşov, între anii 1557- 1582, în limba română şi cu ajutorul protestanţilor ardeleni, saşi şi unguri, principalele cărţi religioase: Întrebarea creştinească (Catehismul), din 1559, prima sa tipăritură în limba română (exemplarul Academiei, donat de A. Anderco fiind legat împreună cu binecunoscutul Codice de la Ieud), Evangheliarul, în 1561, apărut cu cheltuiala lui Johannes Benkner, judele Braşovului, păstrat în colecţie în 4 exemplare, din care al doilea cu ex-librisul lui G. Bariţiu, Apostolul, în 1563, de asemenea prima dată tipărit în română (păstrat, în colecţia bibliotecii – fapt rarisim pentru cartea românească veche – în legătura veche în stil bizantin, cu ornamentele presate specifice, întâlnite  şi în legătura de manuscris – driada, bobocul de lotus, liniile duble şi triple, cu intersecţiile marcate de noduri). În seria tipăriturilor coresiene s-au înscris în deceniile următoare Tâlcul evangheliilor şi Molitvenicul (Cazania I), în 1564 (păstrat numai la Blaj), Psaltirea, la 1570, prima ediţie în limba română, Liturghierul, în 1570, Pravila Sf. Apostoli, în acelaşi an (exemplar iniţial legat cu Codicele de la Ieud şi cu Catehismul coresian), o Psaltire slavonească în 1576, păstrată în fondul bibliotecii în două exemplare (din care primul într-o legătură veche în piele în stil bizantin cu tradiţionalele linii triple cu noduri, cu driade pe colţ, palmete şi boboci de lotus ca ornamente presate), Evanghelia cu învăţătură (Cazania II), în 1580-1581, sub patronajul lui Lucas Hirscher, o splendidă tipăritură ce conţine xilogravuri reprezentând armoriile acestuia şi stema oraşului Braşov (il. 7). Primul exemplar din fondurile bibliotecii păstrează o însemnare în latină a primarului braşovean, din 1580, semnat „Jo. Hirscher” şi, de asemenea, legătura veche în piele, în stil occidental, cu titlul în slavonă imprimat pe coperta anterioară, cu un panou central decorat cu reprezentarea Răstignirii în medalion şi cei patru evanghelişti în colţuri, cu chenare multiple, ornate cu figuri feminine din Vechiul Testament (cu numele scrise cu caractere latine: Judit, Debor[ah], Eva, Iael).

În toţi aceşti ani, Coresi a tipărit pe lângă lucrările în limba română numeroase cărţi în slavonă, pentru bisericile româneşti din Transilvania, deşi ele au fost cumpărate şi cunoscute în toate provinciile româneşti. S-au găsit exemplare în Moldova, Oltenia, Ţara Românească, cele mai numeroase în Transilvania. Prin aceasta, limba română s-a consacrat ca limbă naţională de carte, alături de slavonă. Principiul după care s-a călăuzit Coresi este expus în epilogul Psaltirii slavo-române din 1577: „… întru besearecă mai vârtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăesc, ca şi alalţi să învăţ, decât un întunearec de cuvinte neînţelease, într-alte limbi”. Se poate spune, cu drept cuvânt, că circulaţia cărţilor coresiene a ajutat la unificarea limbii literare şi a aspiraţiilor naţionale ale românilor.

Dacă în variantele româneşti ale tipăriturilor sale spiritul Reformei s-a simţit uneori  pregnant, ceea ce a atras rezerva capilor bisericii din Ţara Românească, tipăriturile slavone coresiene, cuprinzând scrierile bisericeşti fundamentale, au respectat canoanele tradiţiei ortodoxe, ele fiind acceptate şi în spaţiul valah, poate şi datorită omisiunii numelui tipografului din colofonul acestor cărţi.

În variantă slavonă, Coresi tipăreşte două ediţii de Evangheliar, în 1562 şi în 1579, ultimul împreună cu Mănăilă, două ediţii de Octoih, în 1557, ca ucenic al logofătului Oprea, apoi în 1575, mai multe psaltiri, slave, în 1574, 1576 şi slavo-române, în 1577 şi probabil, în 1578, două Sbornice, primul în 1568, al doilea, la Sas-Sebeş, în 1580 şi un Triod-penticostar, în 1578.

Ucenicii lui Coresi, Călin, Lorinţ, Lavrentie, Şerban (fiul său), Marien, au lucrat alături de maestrul lor în tipografia acestuia şi i-au continuat opera, întemeind la rândul lor tipografii la Sebeş şi Orăştie. Diacul Lorinţ a tipărit la Alba Iulia un Evangheliar slavonesc (1579), sub patronajul lui Christophor Báthory, voievodul Transilvaniei. La Orăştie, diacul Şerban Coresi şi diacul Marien au imprimat pentru prima dată Biblia în limba română, în 1582, într-o ediţie care conţine numai primele cărţi din Vechiul Testament,  Geneza şi Exodul, cunoscută sub numele de Palia de la Orăştie. Tot fiul lui Coresi, Şerban, tipăreşte în 1588, un Liturghier slavonesc.

Textele coresiene reprezintă, în opinia unanimă a cercetătorilor domeniului, începutul literaturii naţionale şi pun bazele limbii române literare, odată cu ele începând procesul îndelungat şi complex al constituirii normei supradialectale unice, proces care se va desăvârşi, de altfel, foarte târziu.

Până la sfârşitul secolului al XVI-lea niciun alt tipograf nu îl egalează pe Coresi, nici prin bogăţia producţiei tipografice, nici prin valoarea ei. Sunt de remarcat totuşi două lucrări. Astfel, la Cluj, în 1570, apare prima tipăritură în limba română cu caractere latine, o Carte de cântări tipărită de Gaspar Heltai, ce conţine cântări din Psalmi, versificate, traduse din Cartea de cântece a lui Francisc David, tipărită la Oradea în 1566 şi din Cartea de cântece a lui Syegedi Gergely din 1569. Biblioteca nu deţine decât două copii fotografice, după exemplarul dr. Iuliu Teodorescu şi după cel la Muzeului Könivtar din Budapesta.

A doua lucrare de mare interes este un Tetraevanghel slavon, prima tipăritură bucureşteană cunoscută, datat 1582 şi identificat de Ludovic Demény ca fiind imprimată la Mănăstirea Plumbuita, de meşterul tipograf Lavrentie. Biblioteca deţine un fragment de 23 de file şi o copie fotografică după exemplarul Bibliotecii Universitare din Cluj.

După o pauză de câteva decenii, secolul al XVII-lea înregistrează revigorarea activităţii tipografice în vremea domnitorilor Vasile Lupu şi Matei Basarab, prin înfiinţarea unor noi centre tipografice, şi cu sprijnul lui Petru Movilă.

În prima jumătate a secolului, au existat în Ţara Românească trei centre tipografice importante, la Câmpulung, Govora şi Târgovişte, în care au lucrat meşteri ucraineni, veniţi de la Kiev şi Liov, aşa fiind Timotei Alexandrovici Verbiţchi (cel care a condus tipografia de la Pecerska Lavra), Ioan Kunutovici, Ioan Glebcovici sau tipografi sârbi din oficinele de la Lemberg şi Kiev, precum Ştefan din Ohrida, Meletie Macedoneanul, Radu şi Proca Stanciovici ori Teodor şi Lupin Dimitrievici.

Dintre tipăriturile de Câmpulung merită amintite: un Molitvenic slavonesc (il. 8), prima carte apărută aici, imprimată la 1635 de Verbiţchi, incluzând versuri închinate lui Matei Basarab de cumnatul său Udrişte Năsturel, şi un Antologhion slavonesc, tipărit în 1643 de Ştefan din Ohrida şi Ioan Kunutovici. În fondul bibliotecii se păstrează mai multe exemplare ale celor două tipărituri, două Molitvenice fiind donate de Simion Fl. Marian şi de Episcopul Melchisedec Ştefănescu.

Tipăriturile de Câmpulung impresionează prin varietatea letrinelor ornate, care preiau şi transformă tipurile mai vechi, macariene şi coresiene – letrina zveltă, simplă, cu noduri, care prezintă acum un ornament cu stilizări vegetale sub corpul ei sau iniţiala nudă cu linie îngroşată şi ornament în conturul interior. Lor li se adaugă un tip nou de literă ornată, în stil baroc, o iniţială parlantă sau istoriată, decorată cu motive vegetale, zoomorfe şi antropomorfe preluate dintr-un inventar parcă infinit, în care coexistă elementul real şi cel fantastic, mitologia păgână şi cea creştină. Aceeaşi ornamentaţie se regăseşte şi în tipăriturile de Govora şi Târgovişte, dar şi în cele mai târzii, din a doua jumătate a secolului, provenind din centrele nou înfiinţate la Bucureşti şi Buzău. 

La jumătatea secolului, apar şi primele cărţi juridice în limba română, coduri de legi laice şi religioase. Cea mai veche carte juridică, Pravila de la Govora (il. 9), este tipărită la 1640 de Meletie Macedoneanul şi Ştefan din Ohrida, din porunca lui Matei Basarab, cu binecuvântarea lui Teofil, Mitropolitul Ungrovlahiei, după traducerea cronicarului Mihail Moxa. Lucrarea este tipărită în două tiraje, unul pentru Ţara Românească şi unul pentru Transilvania, acesta din urmă avându-l menţionat ca patron pe Ghenadie, Mitropolitul Ardealului. Cartea este bogat ornată cu xilogravuri, unele în plină pagină, cum este chenarul foii de titlu şi stema Ţării Româneşti, dar şi cu frontispicii şi iniţiale. Din cele cinci exemplare ale colecţiei, unul a fost donat de Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, iar un altul de Nifon Bălăşescu.

Tot la Govora, se tipăreşte în 1642, sub patronajul aceluiaşi domnitor iubitor de carte, Evanghelia învăţătoare, tradusă în româneşte de ieromonahul Silvestru şi tipărită de Preda Stancevici, cu o prefaţă semnată tot de Udrişte Năsturel. În afara frontispiciilor şi iniţialelor ornate, cartea include şi două gravuri: Pilda fiului risipitor şi Întoarcerea fiului risipitor (il. 10), inspirate de stilul tipăriturilor de Kiev şi Lwow. Cartea va fi retipărită în 1644, după mutarea tipografiei de la Govora la Mănăstirea Dealu şi apoi la Târgovişte, unde se reia activitatea tipografică după aproape o sută de ani de întrerupere. Numărul mare de exemplare din aceste două ediţii demonstrează importanţa şi răspândirea pe care le-au avut în epocă. Dintre volumele existente în fond trebuie evidenţiate primul exemplar al ediţiei de la 1642 cu însemnarea lui Teofil, Mitropolitul Ungrovlahiei în momentul tipăririi cărţii, dar şi exemplarele care au aparţinut lui Iosif Naniescu (prima ediţie), Ghenadie Enăceanu, C. Oltelniceanu, D. A. Pappazoglu (a doua ediţie).

În tipografia Mitropoliei din Târgovişte apare în 1652, sub patronajul Mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei, o altă lucrare juridică fundamentală, Îndreptarea legii, cu texte traduse de Daniel Andrean Panoneanul din diverse colecţii bizantine de drept, conţinând norme penale, agrare şi civile, precepte ale Părinţilor Bisericii, reguli de organizare religioasă şi extrase din canoanele Apostolilor, precum şi un tratat de epistolografie, un fel de manual cu modele de corespondenţă protocolară pentru aristocraţia clericală şi cea laică. Tipăritura este împodobită cu numeroase gravuri, unele copiate după cărţile ucrainene, altele originale, precum cele din foaia de titlu (semnată de Theodor Tişevici), Iisus Christos Mare Judecător sau Sf. Vasile cel Mare (semnate de Petru Teodor), întreaga ornamentaţie făcând din această carte una dintre cele mai frumoase tipărituri ale epocii. Din cele 10 exemplare deţinute de colecţia Academiei câteva se remarcă prin provenienţă şi mărci de proprietate: primul exemplar cu supralibrosul lui Ioanichie, arhimandrit al Mănăstirii Horezu, exemplarul al treilea cu pecetea Mănăstirii Cernica, exemplarul al optulea cu un ex-libris manuscris al lui Radu Golescu sau exemplarul al cincilea donat de Carol I al României în 1884.

Tot la Târgovişte şi în traducerea aceluiaşi Daniel Panoneanul se tipăreşte în 1651 Mystrio (sau Sacrament), carte ce cuprinde două din cele şapte Taine Sacramentale, Taina Botezului şi Taina Sfântului Mir (il. 11). Tipăritura se evidenţiază prin câteva gravuri originale ale lui Theodor Tisevici reprezentând însemnele mitropolitane (ilustraţie reluată în Târnosania din 1652), desfăşurarea ritualică a celor două Taine şi Înălţarea. Primul exemplar din fondul Bibliotecii Academiei, cu o frumoasă legătură veche în piele cu ornamente presate aurite, poartă totodată pecetea Mănăstirii Cernica şi semnătura arhimandritului Calinic.

În prima jumătate a secolului tiparul rămâne orientat cu precădere către cărţile necesare ritualului liturgic, cele care asigurau păstrarea şi întărirea credinţei ortodoxe. Deşi în ansamblul producţiei tipografice a epocii câştigă tot mai mare pondere tipăriturile în limba română, în Ţara Românească lucrările în slavonă rămân destul de numeroase. Pe lângă Molitvenicul şi Antologhionul imprimate la Câmpulung au ieşit de sub teascuri în aceste prime decenii ale secolului: două Psaltiri slavoneşti, de la Govora, una tipărită de Meletie Macedoneanul în 1637, cea de a doua de Ştefan din Ohrida în 1638, un Ceaslov slavonesc imprimat tot la Govora în 1638, Învăţături creştineşti, în 1642 (un exemplar donat de D. A. Sturdza), la Câmpulung, un Liturghier slavonesc, la Mănăstirea Dealu în 1646 (incluzând pe lângă ilustraţiile inspirate de Liturghierul de la Striatyn din 1606, o deosebită gravură originală reprezentându-i pe Matei Basarab, Doamna Elena şi Ioan, arhimandritul Mănăstirii Dealu), un Penticostar slavonesc în 1649 tipărit de Proca Stanciovici la Târgovişte.

Numele lui Udrişte Năsturel se regăseşte în multe dintre cărţile tipărite în aceste decenii. Mare umanist român, bun cunoscător de slavonă şi latină, el redactează prefeţele majorităţii cărţilor imprimate în această vreme, precum şi versurile la stemă cu caracter encomiastic, fiind primul versificator cult, înaintea lui Varlaam. Traduce din latină în slavonă scrierea ascetică De imitatione Christi a lui Tomas a Kempis, care va fi publicată în 1647 la Mănăstirea Dealu. Lucrarea este o raritate, ea fiind cunoscută lui Bianu, dar neexistând în colecţie la momentul apariţiei primului volum al monumentalei sale Bibliografii. În afară de exemplarul Bibliotecii Academiei, donat în 1951 de Muzeul Biserica Domnească, mai deţin exemplare Mănăstirea Hilandar sau bibliotecile din Moscova, St. Petersburg şi Lwow.

Susţinător al curentului anticalvin, Udrişte Năsturel este cel care îi dăruieşte Mitropolitului Varlaam Catehismul calvinesc tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia), în 1642 şi îl îndeamnă să combată ideile cuprinse aici din perspectiva ortodoxiei, demers întreprins în Răspunsul împotriva catehismusului calvinesc, tipărit în 1645 la Mănăstirea Dealu. Este, de asemenea, o tipăritură foarte rară, fragmentul donat de Vasile Mangra Academiei fiind singurul cunoscut în ţară. 

În Moldova, apariţia tiparului se leagă de cea mai însemnată domnie din prima jumătate a secolului al XVII-lea, aceea a lui Vasile Lupu (1634-1653), entuziast sprijinitor al culturii şi al bisericii. Cu sprijinul lui Petru Movilă, în timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam, a fost instalată în 1642, în Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, prima tipografie moldovenească, unde, în numai cinci ani cât a fiinţat, au apărut cărţi de căpătâi ale culturii româneşti. Astfel, după Decretul Patriarhului Parthenie, prima lucrare ieşeană, tipărită în greacă, s-a imprimat în tipografia Trisfetitelor, în 1643, opera cea mai însemnată a Mitropolitului Varlaam, Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an şi la praznicele împărăteşti şi la Sfinţii mari (il. 12), cunoscută sub titlul Cazania lui Varlaam. Cartea are două părţi: prima, cuprinde 54 de Cazanii la duminici (13 ale Triodului, 9 Penticostar şi 32 la Octoih), partea a doua cuprinde 21 de Cazanii la diferite sărbători. Datorită stilului în care a fost scrisă, într-o limbă română populară, vie, a fost nu numai o carte pentru serviciul bisericesc, ci şi o carte de lectură, o etapă nouă în evoluţia limbii şi a literaturii naţionale. A constituit în acelaşi timp o excepţională realizare tipografică, datorită bogăţiei ornamentelor şi a xilogravurilor, aparţinând lui Ilia Anagnoste şi reprezentând ciclul vieţii şi patimilor lui Cristos, dar şi portrete de sfinţi. Influenţa acestei opere este demonstrată şi de tipăriturile ulterioare care au preluat fragmente ale textului ei, aşa fiind Evanghelia învăţătoare de la Târgovişte din 1644 sau Chiriacodromionul tipărit la Bălgrad în 1699.

Tipăritura se păstrează în fondul Bibliotecii Academiei în 21 de exemplare cu provenienţă extrem de diversă, de la modeste biserici de sat până la personalităţi şi instituţii importante; se remarcă primul exemplar care a aparţinut bibliotecii lui C. Sturdza-Scheianul, exemplarul 13 care a fost dăruit de Aron Pumnul Bibliotecii Gimnaziaştilor Români, în 1860, sau exemplarele care au făcut parte din bibliotecile unor ierarhi ai Bisericii, precum Iosif Naniescu, Ghenadie Enăceanu şi Melchisedec Ştefănescu.

O a doua carte tipărită de mitropolitul Varlaam este intitulată Cele Şapte Taine ale Bisericii (Iaşi, 1644), structurată sub formă de întrebări şi răspunsuri asupra semnificaţiei şi rânduielii tainelor sacramentale, o încercare de apărare şi răspândire a temeiurilor credinţei ortodoxe împotriva calvinilor. Din cele şase exemplare reţine atenţia volumul care poartă pecetea inelară a lui Nichifor, nepotul Mitropolitului Varlaam.

În 1646, apare în tipografia domnească ieşeană primul cod laic de legi al Moldovei (il. 13), tipărit din porunca lui Vasile Lupu şi tradus de Eustratie logofătul după Nomocanonul bizantin al lui Mihail Malaxos. Sub titlul Pravile împărăteşti sunt reunite reglementări juridice adaptate societăţii moldoveneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea, fiind o lucrare importantă nu numai pentru constituirea dreptului  românesc, ci şi pentru evoluţia limbii române.

Tot la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea se finalizează demersurile pentru fondarea unei tipografii mitropolitane la Alba Iulia, acţiuni generate de spiritul Reformei susţinute de principele Gabriel Bethlen, sub a cărui domnie, în primele decenii ale secolului, îşi reia activitatea tipografia bălgrădeană cu litere latine. Înfiinţarea tipografiei chirilice bălgrădene este determinată şi de sprijinul acordat de domnitorul muntean Matei Basarab, care avea legături puternice cu ierarhii bisericii ortodoxe din Transilvania şi care stabilise alianţe politice cu principele Gheorghe Rakóczy. În aceste momente soseşte la Bălgrad, aducând probabil prese şi garnituri de litere, fostul ucenic al lui Meletie Macedoneanul, popa Dobre, cel care va imprima primele cărţi: o culegere de texte religioase şi laice diverse (Paraclisul Precistei, Sinaxar, Pascalie, Cele zece porunci, un Gromovnic şi un Trepetnic), în 1639-1640, Evanghelia cu învăţătură, în 1641 (o retipărire a Evangheliei coresiene din 1581) şi Catehismul calvinesc, în 1642, carte din care nu s-a păstrat niciun exemplar, cunoscută numai datorită Răspunsului mitropolitului Varlaam. Cel mai important produs al tiparului de la Bălgrad, monument de limbă românească, este Noul Testament sau împăcarea au Leagea Noao a lui Iisus Hristos, Domnului nostru (il. 14), prima traducere românească integrală, tipărită în 1648, sub patronajul lui Gheorghe Rakóczy şi al Mitropolitului Simion Ştefan. Începută de ieromonahul Silvestru, fost egumen al Mănăstirii Govora, trimis la Alba-Iulia tot de Matei Basarab, traducerea a fost realizată de un grup de cărturari, bun cunoscători de greacă, latină şi slavonă, a căror identitate nu a putut fi stabilită cert. Lucrarea impresionează prin rigoarea cu care a fost alcătuită, principiile elaborării ei fiind expuse în predoslovia lui Simion Ştefan: compararea şi analiza mai multor versiuni, respectarea structurii preluate de toate culturile (respectarea împărţirii pe cărţi şi versete), folosirea unei limbi unitare accesibile tuturor vorbitorilor ei. Demersul lingvistic excepţional întreprins de traducători se observă şi în numeroasele note şi glose marginale, care explică termenii în greacă, latină, slavonă, ebraică sau maghiară păstraţi în text sau unele arhaisme şi expresii.

Din colecţia bibliotecii fac parte opt exemplare, unicatul provenind din biblioteca Mitropolitului Moldovei şi Sucevei Iosif Naniescu, care a dăruit-o Academiei, alături de alte cărţi preţioase şi manuscrise, în 1894.

În cadrul aceluiaşi efort de traducere şi tipărire a textelor creştine fundamentale se realizează şi următoarea tipăritură de Bălgrad, în 1651, Psaltirea în limba română, într-o viziune editorială similară celei a Noului Testament. Sursa de bază a constituit-o traducerea din ebraică în latină a lui Sante Pagnini, publicată în mai multe ediţii de Robert Estienne (în 1528, 1556), dar şi de Plantin în ediţii poliglote (1572). Fondul Bibliotecii Academiei păstrează cinci exemplare, cu provenienţă diferită: unul provine din biblioteca Episcopului Dionisie al Buzăului,  un altul, legat în piele, cu ornamente presate, provine de la canonicul Iacob Radu din Oradea, altul din biblioteca Mitropolitul Iosif Naniescu.

Activitatea tipografiei de Bălgrad se încheie pentru trei decenii în 1656, după tipărirea unei alte cărţi de propagandă calvină, Scutul catechizmuşului, operă atribuită lui Gheorghe Csulay, care preia unele idei din lucrarea Patriarhului Constantinopolului, Chiril Lucaris, apărută la Geneva, în două ediţii (1629 şi 1633). Tipăritura bălgrădeană este destul de rară, ea conservându-se în puţine exemplare din care biblioteca deţine două.

În ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, după perioade de pauză, activitatea tipografică din toate cele trei Ţări Române cunoaşte o nouă înflorire datorită redeschiderii sau înfiinţării de noi tipografii.

Astfel, în Ţara Românească, după mutarea Mitropoliei Ţării Româneşti de la Târgovişte la Bucureşti, se instalează, în 1678, în sediul noii mănăstiri zidite în complexul de clădiri al mitropoliei, din iniţiativa lui Varlaam, Mitropolitul Ungrovlahiei, o nouă tipografie şi se tipăreşte în limba română Cheia înţelesului (il. 15), o antologie de oratorie religioasă (predici), traducere a lucrării lui Ioanichie Galeatovski din Cernigov. Tipărită din porunca lui Şerban Cantacuzino, cartea este împodobită cu frontispicii, viniete, iniţiale ornate şi  xilogravuri reprezentând stema Mitropoliei Ungrovlahiei şi Duminica tuturor sfinţilor, lucrate de Ivan Bacov. Cele patru exemplare existente în colecţie sunt valoroase şi prin provenienţă şi mărcile de proprietate: primul, cu o frumoasă legătură în piele, a fost donat de Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, cel de-al doilea este donaţia lui Ghenadie Enăceanu, Episcopul Râmnicului, iar al treilea poartă pecetea inelară a monahului Rafail de la Mănăstirea Bistriţa. 

În aceeaşi tipografie a Mitropoliei de la Bucureşti, apare în 1682 o Evanghelie tradusă de Iordache Cantacuzino şi tipărită de Chiriac tipograful, cu  frumoase portrete ale celor patru evanghelişti atribuite lui Damaschin Gherbest –Voinescu. Gravor format într-un centru polonez, el introduce în xilogravura de carte influenţa occidentală şi îndeosebi elementul baroc. Printre cele zece exemplare existente în colecţie se numără două volume care au fost dăruite de Şerban Cantacuzino Bisericii Domneşti şi bisericii din Ludeşti, precum şi exemplare provenind de la donatorii consacraţi: D. A. Sturdza, Melchisedec Ştefănescu ori Comisiunea Monumentelor Istorice. Numele lui Damaschin Gherbest se leagă de alte câteva importante lucrări, imprimate la Iaşi (Psaltirea, 1690, Molitvenicul de-nţeles, 1681, Vieţile svinţilor, 1682 –1686) şi la Bucureşti (Apostolul, 1683, Biblia, 1688).

Cea mai importantă carte a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea este indiscutabil Biblia de la Bucureşti tipărită în 1688 (il. 16), în Tipografia Domnească, monument de limbă română şi realizare remarcabilă din punct de vedere tipografic. Începută sub patronajul lui Şerban Cantacuzino şi terminată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, Biblia din 1688 este prima traducere românească integrală a textului biblic, incluzând Vechiul şi Noul Testament. Apariţia ei sintetizează eforturile cărturarilor români ai momentului, care fructifică însă munca a mai multe generaţii de savanţi, editori, oameni ai bisericii şi tipografi români. Sursele traducerii dezvăluite chiar în epilog sunt textul Septuagintei, tipărit în 1597 şi 1610, la „Franco Fort” şi ediţia în greacă a Bibliei tipărite la Veneţia în 1687, la care se adaugă Biblia sacra polyglotta, în şase volume, imprimate la Londra, între 1653 şi 1657, dicţionarul lui Edmund Castell, Lexicon heptaglotton, din 1686, traducerea Vechiului Testament în manuscris a lui Nicolae Milescu, prelucrată de Mitropolitul Dosoftei şi Noul Testament de la Bălgrad al Mitropolitului Simion Ştefan. Traducătorii ale căror nume apar în prefaţă şi în colofon sunt „ai noştri oameni ai locului”, Ghermano Nisis şi fraţii Radu şi Şerban Greceanu.   

Tipărită sub îndrumarea tipografului Mitrofan, Episcopul de Huşi, ajutat de Antim Ivireanul, cartea impresionează prin formatul in folio, dar şi prin frumuseţea tiparului cu caractere chirilice mărunte, elegante, în cerneală neagră şi roşie pe două coloane. Deosebite sunt şi ornamentele xilogravate dintre care se detaşează stema cantacuzină, pajura bicefală de origine bizantină, pe al cărei piept, în scutul oval central este plasată acvila, simbolul Ţării Româneşti (il. 17). Textul este împodobit şi cu o serie de iniţiale ornate foarte folosite chiar şi în primele decenii ale secolului XVIII, specifice tiparului muntean. Sunt letrine albe pe fond negru sau roşu, în chenar, de dimensiuni mici, cu corp suplu decorat cu ornamente vegetale sumare, tije subţiri arcuite în volute largi pe linia literei.

Din cele şase exemplare existente în colecţie, primul, legat în piele, cu supralibrosul lui Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei – 1875, provine din donaţia făcută de acesta Academiei în 1894. Se desting de asemenea alte două volume, exemplarul dăruit de C. Brâncoveanu Mănăstirii Bistriţa la 1689, cu pecetea mănăstirii, donat Academiei de Casa Bisericii şi cel dăruit Bisericii Colţea de Teodosie, Mitropolitul Ungrovlahiei, care a patronat tipărirea. Cartea a circulat şi în alte ţări europene, fiind cunoscut un exemplar deţinut de Papa Benedict al XIV-lea (1740-1758), care se află astăzi în Biblioteca Universităţii din Bologna.

Mitrofan, cunoscut mai întâi ca monah în Mănăstirea Bisericani şi Episcop al Huşilor, este cel care după o bogată activitate tipografică în Moldova, reorganizează tipografia Domnească din Bucureşti şi îşi continuă opera de tipograf şi editor în Ţara Românească, unde ajunge Episcop al Buzăului. Dintre tipăriturile sale bucureştene, pe lângă monumentala ediţie a Bibliei, nu pot fi omise ediţia Mărgăritarelor lui Ioan Chrisostomul, imprimată în 1691, în traducerea fraţilor Radu şi Şerban Greceanu, dar şi seria de tipărituri în limba greacă pentru care va turna şi literele, seturi noi, diferite de cele pe care le-a folosit la Iaşi. Din cele şase exemplare ale Mărgăritarelor, fondul Academiei deţine un volum dăruit Mănăstirii Bistriţa de Teodosie Mitropolitul Ungrovlahiei, cu însemnarea manuscrisă a donaţiei, iar din opera de polemică anticalvină, cinci exemplare, dintre acestea unul din biblioteca lui Iosif Naniescu şi un altul, din biblioteca Mănăstirii Bistriţa, cu pecetea inelară a monahului Rafail.

Numele lui Mitrofan se leagă însă în special de Tipografia Domnească de la Buzău, fondată în 1691, cu cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu, interesat de deschiderea a mai multe oficine care să tipărească necesarul de cărţi de cult şi de teologie polemică pentru combaterea propagandei catolice şi protestante. Sub coordonarea şi cu osteneala sa au fost tipărite aici 14 titluri, din totalul de 21 câte au fost imprimate până în anul 1716. Realizate cu litere de rând noi, cărţile au un aspect grafic îngrijit, fiind împodobite cu foi de titlu elaborate, în stilul poartă, cu elemente arhitectonice sau cu chenar casetat şi portrete de sfinţi, cu frontispicii şi viniete elegante şi numeroase gravuri în plină pagină semnate de cei mai înzestraţi gravori ai timpului, Ursul Zugrav, Ioanichie Bakov şi Damaschin Gherbest.

Prima tipăritură de Buzău a lui Mitrofan, lucrarea lui Petru Movilă, Pravoslavnica mărturisire (il. 18), în traducerea lui Radu Greceanu, se păstrează în colecţia Bibliotecii în cinci exemplare, unul chiar din biblioteca Episcopiei de Buzău.

O deosebită realizare editorială este ciclul celor 12 Mineie imprimate în 1698 (il. 19), din care biblioteca deţine 15 exemplare provenite de la Comisiunea Monumentelor Istorice şi Muzeul Biserica Domnească, de la Dionisie Romano, Episcopul Buzăului şi Melchisedec Ştefănescu, Episcopul Romanului, multe volume fiind iniţial în proprietatea unor mănăstiri (Cotmeana, Horezu, Bistriţa, Tismana), dăruite de marii boieri iubitori de carte şi de credinţă (un exemplar dăruit în 1699 de spătarul Mihai Cantacuzino Mănăstirii Sinaia, cu pecetea Cantacuzinilor, un alt exemplar dăruit în acelaşi an Mănăstirii Bisericani de stolnicul Constanin Cantacuzino).

Cele mai frumoase dintre tipăriturile de Buzău realizate de Mitrofan sunt considerate a fi Octoihul (il. 19) şi Triodul (il. 19), ambele de la 1700, cărţi cu foi de titlu somptuoase, de compoziţie arhitectonică, în care se îmbină motivele vegetale cu reprezentări figurative din inventarul creştin. Nelipsită este şi stema brâncovenească în ancadrament bogat cu variate ornamente fitomorfe, cu însemnele heraldice ale domnitorului, acvila bicefală a Cantacuzinilor fiind înlocuită cu coroana princiară.  Numeroase şi foarte elaborate sunt şi gravurile în plină pagină: în Octoih, Sf. Ioan Damaschin şi Treimea îngerilor lui Avraam, în Triod, şapte ilustraţii de acest gen, alcătuind ciclul canonic al vieţii şi patimilor lui Iisus, dar şi o temă mai rară, Scene din viaţa lui Iosif, unele din ele fiind semnate de Ioaniche Bacov.

Exemplarele din aceste două importante cărţi liturgice sunt valoroase şi prin provenienţa lor. Dintre exemplarele de Octoih reţin atenţia exemplarul al doilea cu pecetea inelară şi autograful fiului lui Brâncoveanu, Constantin, şi exemplarul al treilea cu pecetea inelară şi autograful spătarului Mihai Cantacuzino, oferit de acesta Mănăstirii Sinaia şi ajuns în colecţiile Academiei prin donaţia lui D. A. Sturdza din 1885.  

Triodul se păstrează şi el în numeroase exemplare, două cu ex-librisul manuscris al  paharnicului Şerban Cantacuzino şi un altul dăruit de Constantin Brâncoveanu schitului Sf. Ioan.

Însemnată a fost activitatea lui Mitrofan şi în Moldova, la Iaşi. După mai mult de 30 de ani de întrerupere, în 1679, este reorganizată şi reîncepută activitatea Tipografiei Mitropoliei prin strădania Mitropolitului Dosoftei, teolog şi cărturar de seamă al veacului, creator şi înnoitor de limbă românească prin excepţionalele sale traduceri. În absenţa unei tipografii moldovene, el publicase la Uniev, în 1673, două din operele sale fundamentale, Psaltirea în versuri (il. 20) şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu. Prima carte apărută în tipografia nou deschisă este Dumnezeiasca liturghie, tradusă de Dosoftei şi imprimată cu material tipografic divers, atât cel recuperat din vechea tipografie a lui Vasile Lupu, cât şi cel adus probabil din Polonia sau fabricat de meşteri locali. În 1680, odată cu noul material tipografic obţinut de mitropolitul moldovean de la Patriarhul Moscovei Ioachim, şi datorită ajutorului lui Nicolae Milescu, îşi începe activitatea ca tipograf al Mitropoliei de Iaşi Mitrofan, ieromonah al Mănăstirii Bisericani, viitor Episcop al Huşilor. Timp de şase ani, până în 1686, când tipografia şi-a încetat din nou activitatea, Mitrofan şi apoi ucenicii săi au tipărit alte importante traduceri ale lui Dosoftei, toate cuprinse în fondul de carte românească veche al Bibliotecii: Psaltirea slavo-română, în 1680, Molitvenic de’nţeles, în 1681, în care este inclus şi Poemul cronologic despre domnii Ţării Moldovei, Viaţa şi petreacerea svinţilor (il. 20), tipărită în 4 volume, între 1682 şi 1686, rod al unui îndelungat efort de studiu, traducere şi adaptare după Mineiele lui Maximos Margunios sau după ediţiile de Mineie bizantine tipărite de Nikolaos Glykis la Veneţia; le urmează Liturghie şi rugăciuni, o reeditare a primei tipărituri din 1679, căreia i s-a adăugat o culegere de rugăciuni şi Parimiile preste ani, în 1683. Tipăriturile ieşene oferă astfel dimensiunea personalităţii Mitropolitului Dosoftei, erudit teolog, cunoscător de greacă şi slavonă, spirit umanist, conectat la valorile culturii naţionale şi europene pe care le valorifică în creaţia sa (de exemplu, Psaltirea scheiană, textele coresiene, Psaltirea lui Jan Kochanowski), versificator cultivat, posedând ştiinţa alcătuirii versurilor, considerat ca primul poet al literaturii române.

Dintre exemplarele existente în colecţia Academiei merită evidenţiate exemplarul al treilea din Viaţa svinţilor, care a fost cumpărat de la Constantinopol de Ilie logofăt, şi exemplarul al nouălea, un fragment din biblioteca lui B. P. Hasdeu, exemplarul al patrulea, fragmentar şi el, din Liturghie şi rugăciuni, cu o însemnare autografă a lui Dosoftei, exemplarul al treilea al Parimiilor cu pecetea lui Constantin Brâncoveanu, aplicată pe mai multe file sau exemplarul al cincilea din Psaltirea de la 1680 conservat în vechea legătură în stil bizantin care păstrează, în mod excepţional, închizătorile împletite originale cu agrafe de os.

Tot la Iaşi, în Mănăstirea Cetăţuia, Mitrofan a înfiinţat şi Tipografia Sfântului Mormânt, o tipografie grecească, la solicitarea şi cu suportul financiar al Patriarhului Dosithei al Ierusalimului. Urmărind publicarea de lucrări de teologie dogmatică şi polemică destinate contracarării prozelitismului catolic, oficina a început tipărirea de cărţi în 1682, cu textul Patriarhului Nectarie, Întâmpinare în contra Primatului Papei, urmată de opera lui Simeon al Thesalonicului, În contra eresiilor, în 1683, Slujba sfinţilor martiri Sergiu şi Bachu, în 1685, Tomul împăcării, imprimat între 1692 şi 1694, Manualul contra lui Ioan Karyophylles scris de Dosithei, Patriarhul Ierusalimului, tipărit în 1694 şi o altă scriere a acestuia, Tomul dragostei asupra latinilor, care iese din tiparniţă în 1698.

O apariţie excepţională a epocii este lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea … (il. 21), tipărită în 1698, în variantă bilingvă, cu text paralel pe două coloane, în română şi greacă. Versiunea în greceşte a fost atribuită atât lui Ieremia Cacavelas, profesorul de greacă al lui Cantemir, cât şi acestuia, lăudat chiar de magistrul său pentru înalta stăpânire a limbii greceşti. Volumul include şi o gravură realizată după desenul autorului însuşi (il. 22). Imprimarea a fost realizată de Dionisie şi Atanasie ieromonahi, cu cheltuiala fratelui său, Antioh Cantemir, domn al Moldovei. Exemplarul unicat are legătura originală în piele cu ornamente presate şi supra-librosul lui Mihail Şuţu Voievod şi provine din donaţia  Mitropolitului Iosif Naniescu. Alături de Scrisoarea Moldovei, apărută mult mai târziu, abia în secolul al XIX-lea, reprezintă singurele opere cantemiriene publicate în ţară până la 1830.

Impresionanta lui lucrare asupra istoriei Imperiului Otoman a fost publicată în mari centre tipografice europene, mai întâi în traducere engleză, la Londra, în 1734 – 35 şi în 1756, apoi în versiune franceză, la Paris în 1743 (il. 25) şi în versiune germană, la Hamburg, în 1745 (il. 26). Descrierea Moldovei  a fost tipărită şi ea mai întâi în Germania, la Leipzig, în 1771 (il. 27) şi abia apoi în ţară.

În 1714, odată cu înfiinţarea Academiei Domneşti de la Mănăstirea ieşeană Sf. Sava, este mutată aici şi tipografia Sfântului Mormânt, unde s-au imprimat: Sinopsis, în limba română, chiar în anul înfiinţării, Arătarea credinţei ortodoxe a lui Ioan Damaschin, în greacă, Liturghie slavo-română, în 1715. Către jumătatea secolului, Patriarhul Silvestru al Antiohiei a adus tipografi arabi şi seturi de caractere arabe şi au fost imprimate aici câteva lucrări în arabă, tipărituri exrem de rare, unele păstrate numai în afara ţării (Condac şi Liturghier arab-georgian din 1745, ediţie care corectează greşelile din Liturghierul de Snagov, 1701, Colecţia scrierilor celor două sinoade convocate la Constantinopole, 1747). În Biblioteca Academiei se păstrează un coligat editorial din 1746, care include lucrarea Patriarhului Nectarie tradusă din greacă, Arbitrul adevărului şi al dreptăţii şi scrierea lui Eustratie Argentis, Manual în contra infaibilităţii papei, volum cu ex-librisul Bibliothecae Petri ad Vincula (il. 23).  

Ultimii ani ai secolului al XVII-lea şi începutul secolului următor în Ţara Românească stau sub semnul consistentei activităţi tipografice, editoriale, dar şi sub semnul operei teologice şi de îndrumare spirituală a lui Antim Ivireanul, personalitate cu multiple şi complexe faţete: om învăţat, predicator plin de har, tipograf, gravor şi desenator înzestrat.

După numirea lui Mitrofan ca Episcop al Buzăului, Antim, ucenicul său, preia conducerea Tipografiei Domneşti, continuându-i opera tipografică şi spirituală la un nivel de excelenţă. 

În oficina bucureşteană, activitatea lui s-a desfăşurat în două perioade, între 1691 şi 1694 şi apoi, între 1701 şi 1705, etape în care a imprimat cărţi în română, greacă, slavonă şi arabă, cu caractere noi, fabricate din iniţiativa şi cu cheltuiala sa. Merită a fi reţinute, într-o enumerare selectivă lucrarea lui Vasile Macedoneanul, Capitole îndemnătoare, în varianta neogreacă a lui Hrisant Notara, Evanghelia greco-română din 1693, pentru care Ivireanul creează noi portrete ale celor patru evanghelişti, Psaltirea în limba română din 1694, Ceaslovul grecesc şi arăbesc din 1702, pentru care s-au folosit literele arabe tăiate de Antim în tipografia de la Snagov, din porunca şi cu cheltuiala lui Brâncoveanu, Noul Testament din 1703, prima ediţie în limba română din Ţara Românească, imprimată cu caracterele Bibliei din 1688, un Ceaslov în limba română, tot în 1703, lucrările fiilor lui Constantin Brâncoveanu, şi anume predicile comemorative în greacă ale lui Ştefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la marele Constantin, Cuvânt panegiric la martirul Ştefan, apărute în două ediţii în 1701 şi 1702, şi Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei, din 1703, Paralele greceşti şi romane ale lui Plutarh, în traducerea neogrecească a lui Constantin Brâncoveanu, fiul cel mare al domnitorului sau Cuvântare la patima cea mântuitoare din 1704. Printre posesorii acestor cărţi se întâlnesc personalităţile, aşezămintele mănăstireşti şi instituţiile binecunoscute: stolnicul Constantin Cantacuzino, al cărui ex-libris manuscris se păstrează în exemplarul al doilea al Evangheliei greco-române, Mihai Cantacuzino care donează un alt exemplar al aceleiaşi cărţi Mănăstirii Titireaciul, Şerban Cantacuzino biv vel comis, al cărui exemplar din aceeaşi Evanghelie, cu numeroase însemnări manuscrise, a fost donat de Dionisie Romano, Mănăstirea Căldăruşani, posesoare a unui exemplar din Psaltirea de la 1694 şi al unui exemplar din Noul Testament de la 1703, din care au mai deţinut exemplare Mănăstirea Hurezi (un volum cu o frumoasă legătură veche cu ornamente presate argintate), Calinic de la Cernica, a cărui semnătură însoţeşte pecetea mănăstirii, şi Mitropolitul Iosif Naniescu, Melchisedec Ştefănescu, Episcopul Romanului, Muzeul de Antichităţi, Biblioteca Colegiului Sf. Sava.

 În perioada în care Tipografia domnească bucureşteană îşi întrerupe activitatea, Antim înfiinţează, tot sub patronaj domnesc, o nouă tipografie la Snagov, o adevărată şcoală pentru tipografi precum Mihai Iştvanovici şi Gheorghe Radovici. În cei cinci ani, cât a funcţionat, între 1696 şi 1701, oficina a produs 15 tipărituri, în română, greacă, slavonă şi arabă, unele ediţii având text paralel. Cu cheltuiala sa, dar şi cu sprijinul lui Brâncoveanu, Antim a tăiat noi seturi de caractere româneşti, greceşti şi arabe şi a folosit noi plăci de gravură, mai ales pentru paginile de titlu, frontispicii sau reprezentări de sfinţi, create de el însuşi sau de alţi artişti ai epocii, precum Ioanichie Bacov şi Dimitrios. Prima carte apărută aici este Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena din 1696, urmată de câteva scrieri religioase fundamentale: în 1697, o Evanghelie românească (un exemplar dăruit de Antim Ivireanul Mănăstirii Turbaţi şi un altul care a aparţinut în timp Mănăstirii Cozia şi apoi Colegiului Sf. Sava, il. 28), un Antologhion,  Manualul lui Ioan Karyophilles, o Psaltire, în 1700 (il. 31), reeditare a ediţiei din 1694, traducerea în română a scrierii lui Maxim Peloponesianul, sub titlul Carte sau lumină, în 1699, precum şi Mărturisirea credinţei ortodoxe a lui Petru Movilă, în 1699, ediţie în greacă. În aceeaşi tipografie sunt imprimate, în 1700, cu caracterele Bibliei de la Bucureşti, Învăţăturile creştineşti, în traducerea românească a lui Filothei Sfetagoreţul şi cu osteneala tipografului Gheorghe Radovici. Aceluiaşi traducător i se datorează şi prima ediţie în limba română a cărţii populare Floarea darurilor, scriere cu scop didactic, de formare morală, inspirată de lucrarea lui Tommaso Gozzadini. Într-o epocă în care greaca se impunea din ce în ce mai mult, surprinzătoare poate părea şi tipărirea Gramaticii slavoneşti a lui Meletie Smotriţki, în 1697, în cuprinsul căreia Antim introduce la sfârşit o listă de termeni echivalenţi în limba greacă. O tipăritură specială este Liturghierul grecesc şi arăbesc apărut în 1701 (il. 29), imprimat pentru creştinii din Antiohia şi deschizând seria tipăriturilor arabe sau cu text paralel, în efortul domnitorului muntean de a sprijini creştinismul şi în afara ţării, în spaţiile dominate de puterea otomană. Presele şi caracterele speciale au fost trimise în cele din urmă în Siria, la Alep, unde s-au tipărit o Psaltire arabă, în 1706, două ediţii ale Evangheliei în arabă, prima în 1706, a doua în 1708, cu cheltuiala hatmanului Ivan Mazeppa şi un Penticostar arab, în 1711, majoritatea lucrărilor fiind traduse în arabă de Athanasie Dabbas, Patriarhul Antiohiei, cel care în prefeţele cărţilor recunoaşte meritul lui Constantin Brâncoveanu şi sprijinul acordat de acesta. Tot din porunca sa a fost trimisă o tiparniţă şi la Tiflis (Tblisi), unde Mihai Iştvanovici, trimis şi el acolo, a ajutat la realizarea primelor tipărituri georgiene, lucrând timp de mai mulţi ani şi imprimând, se pare, 10 cărţi. Bibliografia … lui I. Bianu înregistrează o Evanghelie georgiană (il. 30, 32), tipărită în  1709 (din care Biblioteca posedă 2 exemplare cu dedicaţia autografă a lui Antim Ivireanul) şi un Liturghier georgian, în 1710 (din care nu se cunosc exemplare).

Merită evidenţiate exemplarele Evangheliei georgiene din 1709, cu dedicaţia manuscrisă a lui Antim Ivireanul către domnitor (amintite deja), şi un exemplar din Liturghierul grecesc şi arăbesc din 1701, cu mai multe mărci de proprietate, marcând sinuosul destin al cărţii: două ex-librisuri manuscrise, al domnitorului Nicolae Mavrocordat şi al stolnicului Constantin Cantacuzino, sigiliul inelar al lui Grigore Ghica, din 1775, la fila 253, ex-libris-ul în timbru sec al lu Gh. Asachi şi ştampila Fraţilor Şaraga.

O altă tipografie înfiinţată de Antim este cea de la Râmnic, fondată în 1705, în perioada în care a primit conducerea Episcopiei de aici.  Dintre cele 10 lucrări tipărite până în 1707, când activitatea se întrerupe, toate sunt scrieri religioase: cărţi liturgice, de dogmă şi de învăţătură creştină. Biblioteca deţine în colecţiile ei Antologhionul din 1705, Molitvenicul din 1706, care conţine şi  textul Liturghierului, fiind prima lor traducere integrală în română, realizată de Antim după varianta în greacă, Octoihul din 1706, Tomul bucuriei, în limba greacă, o culegere de texte de polemică creştină, prima lucrare ieşită din tiparniţa râmniceană, Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţei, scriere a lui Antim Ivireanul, imprimată tot în anul inaugural, Cuvântul panegiric la Sf. Nicolae al fiului lui Brâncoveanu, Radu, şi două ediţii din lucrarea lui Gh. Maiota, Cuvânt la Mântuitoarea Patimă a Domnului, prima în greacă în 1706, a doua în traducere românească, în 1707, ambele imprimate de Mihail Iştvanovici (il. 33).

Tipografia Râmnicului şi-a continuat activitatea aproape neîntrerupt până în 1825, fiind cea mai longevivă dintre oficinele episcopale.

Ajuns Mitropolit al Ţării Româneşti, Antim Ivireanul deschide în 1708 la Târgovişte, după jumătate de veac de pauză, o tipografie a Mitropoliei care a funcţionat numai până la moartea sa. A folosit în această oficină materialul tipografic de la Snagov, cu care a lucrat şi în tipografia Râmnicului. S-au tipărit aici textele binecunoscute necesare serviciului liturgic, precum şi scrieri dogmatice, de formare spirituală creştină şi de învăţătură pentru preoţi. Din cele 21 de tipărituri realizate până în 1715 se conservă în fondul Academiei 16 titluri : în limba română, Molitvenicul, în două ediţii, [1708 – 1712] şi 1713, Psaltirea, din 1710, Învăţături bisericeşti, din acelaşi an, prima pravilă a secolului al XVIII-lea, cu elemente de drept laic şi reguli pentru spovedanie, formulate de Antim Ivireanul, Octoihul şi Rugăciuni din 1712, Liturghierul, Catavasierul şi Pilde filosofeşti din 1713, Capetele de poruncă ale lui Antim Ivireanul, din 1714, o a doua pravilă conţinând pe lângă reglementările de drept canonic şi jurdic, un formular pentru redactarea testamentelor şi a foilor de zestre, două ediţii de Ceaslov din 1714 şi 1715, cărţi tipărite cu osteneala lui Gheorghe Radovici, ucenicul lui Antim; în greacă, Serviciul bisericesc din 1709, Panoplia dogmatică a împăratului Alexie Comnen, din 1710 şi din acelaşi an, Slujba Sfintei Ecaterina şi Proschinitarul Sf. Munte, Maxime filozofice, din 1713, Despre oficii, lucrarea lui Hrisant Notara, din 1715. În calitate de traducător şi editor se remarcă Manu al lui Apostoli, în timp ce Mitropolitul apare atât în calitate de patron, pentru toate tipăriturile, cât şi de tipograf al unora dintre textele greceşti. 

Ultimele decenii ale secolului al XVII-lea sunt marcate în istoria tiparului transilvănean de două evenimente ce merită semnalate. Primul este apariţia în 1683 a lucrării lui Ioan Zoba din Vinţ, Sicriul de aur (il. 34), unica tipăritură a efemerei tiparniţe din Sas-Sebeş. Este prima carte conţinând o culegere de omilii funebre, tradusă şi alcătuită de preotul cărturar Ioan Zoba după izvoare precum Biblia maghiară de la Viszoly din 1590, Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651) de Bălgrad. Cele 15 predici, diferenţiate tematic după auditoriu, au în vedere diferite categorii: omul bătrân, preotul, fiul iubit sau fata de boier, cei vestiţi, cei singuri etc.

Omiliile sunt completate cu numeroase pilde, citate latineşti şi învăţături, moralizând în sens iluminist despre cinstea cuvenită părinţilor şi femeilor înţelepte, despre făţărnicie şi goana după agoniseală, despre viaţa echilibrată ce trebuie dusă la senectute.

De numele lui Ioan Zoba se leagă şi primele tipărituri ale tipografiei din Alba-Iulia, reactivate în 1685, după trei decenii de întrerupere a activităţii tipografice, după unii cercetători chiar cu materialul tipografic de la Sas-Sebeş. Prin eforturile de traducător şi editor ale notarului sinodal din Vinţ, dar şi prin truda unor tipografi sosiţi din Ţara Românească şi Moldova, precum Daniil tipograful, Mihail Iştvanovici şi Chiriac Moldoveanul, au fost tipărite la Bălgrad, până la sfârşitul secolului, importante scrieri liturgice şi de învăţătură creştină ortodoxă, trei dintre acestea existente şi în colecţiile Bibliotecii:  Molitvenicul (1698), în cinci exemplare, din care unul a parţinut lui Donisie Romano, Episcopul Buzăului şi un altul lui Melchisedec Ştefănescu, Episcopul Romanului, Povestea la 40 de mucenici (1689), în două exemplare din care unul a fost donat în 1929 de Ioan Micu Moldovanu, şi Chiriacodromionul, în 1699, lucrare patronată de Athanasie Anghel, Mitropolitul Ardealului, dar şi de Constantin Brâncoveanu, fapt ce se reflectă şi prin prezenţa a două gravuri, reprezentând stema Mitropoliei Bălgradului şi pe Sfinţii Constantin şi Elena.  

La începutul secolului al XVIII-lea tipografia bălgrădeană îşi încetează din nou activitatea, o nouă tipografie transilvăneană luând fiinţă la Blaj abia peste cinci decenii, în 1747, prin străduinţele Mitropolitului Petru Pavel Aron, care cumpără teascuri noi de la Sibiu, încredinţează organizarea tipografiei lui Dimitrie Pandovici şi aduce meşteri tipografi din celelalte ţări române, de la Râmnic, pe Dimitrie, Ioan şi Petru Râmniceanu, iar de la Iaşi, pe Sandul tipograful. Fabricarea noului material tipografic, incluzând atât caractere chirilice, cât şi caractere latineşti, este asigurată de meşterii tipografi maghiari Páldi Istvan Szekély, Mihály Becskereki, Petru Tekeld. Activează aici de-a lungul timpului o serie de gravori înzestraţi precum Vlaicul, Vasile Constantin, familia Râmnicenilor, dar şi Ioanichie Endredi, care semnează ilustraţia şi pentru unele cărţi în română.

Încadrându-se într-un demers complex, care viza consolidarea spiritului naţional, educarea şi progresul spiritual şi cultural prin înfiinţarea de şcoli, tipărirea cărţilor de cult şi a cărţilor laice fundamentale (manuale, dicţionare), formarea şi instruirea preoţimii, constituirea de biblioteci, activitatea intensă şi îndelungată a Tipografiei Blajului, prelungită până în secolul al XIX-lea, reprezintă un capitol de referinţă în istoria culturală naţională. Nu trebuie uitat că străvechiul oraş transilvănean este în secolul al XVIII-lea centrul Şcolii Ardelene, manifestare a iluminismului european şi spaţiu în care şi-au desfăşurat activitatea cărturarii ei reprezentativi: Samuil Micu şi Gheorghe Şincai.

Colecţia de carte românească veche a Bibliotecii Academiei deţine exemplare ce ilustrează pas cu pas diversitatea şi mărimea producţiei tipografice a Blajului până la 1830. O categorie importantă o reprezintă în continuare cărţile liturgice, necesare serviciului religios, imprimate în mai multe ediţii, care nu mai puteau fi aduse din celelalte provincii româneşti ca urmare a interdicţiei Mariei-Thereza: Ceaslov (1751, 1786), Strastnic (1753, 1773,1804, 1817),  Liturghii (1756, 1775, 1807), Molitvenic (1757, 1784, 1815), Octoih (1760, 1770, 1783, 1792), Acatistul (1763, 1774, 1786, 1791), Psaltire (1764  1773, 1780, 1786), Evanghelie (1765, 1776, 1817), Apostol (1767, 1802, 1814), Catavasier (1762, 1777), Penticostar (1768, 1808), Triod (1771, 1800, 1808, 1813), Polustav (1773), Arhieraticon (1777). Lor li se alătură cărţile de învăţătură pentru preoţi şi credincioşi, precum şi textele de polemică şi teologie greco-catolică: Vito Piluzio, Doctrina christiana (1757), scrierile lui Petru Pavel Aaron, Epistola consolatoria (1761) şi Soborul de la Florenţa (1762), Operele filosofice şi teologice ale lui Ioan  Damaschin, în variantă latină, tipărite în 1763, Catehismul cel mare, alcătuit de Gh. Şincai, în 1783, lucrările teologice ale lui Samuil Micu Clain, Teologhia moralicească, în 1796 şi Theologhie dogmatică, în 1801 şi cele 7 taine sacramentale, prezentate fiecare într-un volum separat, în 1801 – 1802, lucrările lui Ioan Bobb, Episcopul Făgăraşului, Carte de învăţături creştineşti, în 1805 – 1806 şi Forma clerului şi a păstorului bun, în 1809, Thomas a Kempis, Imitatio Christi sub titlul De urmarea lui Hristos patru cărţi, în 1812.

Tipăritura emblematică a centrului tipografic de la Blaj rămâne însă Biblia (il. 35), editată în 1795 de Episcopul Ioan Bobb, în traducerea lui Samuil Micu. Cea de-a doua traducere integrală a textului biblic foloseşte ca surse prima ediţie din 1688 apărută la Bucureşti, traducerile româneşti mai vechi, fragmentare, dar şi varianta grecească a Septuagintei  tipărită în 1709, la Franeker, ediţii  mai vechi imprimate la Heidelberg (1586, 1599, 1616), în reeditări de secol XVIII şi ediţia poliglotă cu adnotările lui Vatable. Traducerea lui Samuil Micu contribuie la modernizarea limbii şi la consolidarea limbajului biblic. Larga circulaţie de care s-a bucurat este demonstrată şi de numărul mare al exemplarelor din colecţie (19), din care unele au aparţinut unor personalităţi sau instituţii, binecunoscuţi posesori ai unor impresionante biblioteci: Iosif Naniescu, de la care provin trei exemplare, Dimitrie Sturdza-Scheianul, deţinătorul a două exemplare, Ion. I. C. Brătianu, meţionat pe un ex-libris etichetă, Nicolae Iorga, Petre Gârboviceanu, posesor a două volume, Mănăstirea Antim care vinde cartea unui ierodiacon din Sfetagora.

Cărţile tipărite la Blaj sunt realizări tipografice deosebite prin calitatea imprimării şi prin bogăţia ornamentaţiei, chiar dacă de multe ori sunt reluate gravurile artiştilor munteni (v. Penticostarul din 1768 şi 1808, cu gravurile lui Petru Papavici Râmniceanul, il. 36, 46).

Unul dintre primi artişti gravori, care au influenţat stilul gravurii de Blaj, este monahul Vlaicul, a cărui viziune aduce ca element nou introducerea unor detalii realiste, locale în reprezentările iconografice tradiţionale. El realizează ilustraţia pentru Ceaslovul din 1751 şi 1753 (cu un ciclu din care nu lipsesc teme majore precum Patimile lui Hristos, Răstignirea, Învierea, dar şi o imagine a Mănăstirii Sf. Troiţe din Blaj, temă care revine în cele două ediţii ale Învăţăturii creştineşti, din 1755 şi 1756 sau în Molitvenicul din 1757). În Strastnicul din 1753, Vlaicul semnează o reprezentare a Sfintei Treimi în maniera vedutelor, incluzând detalii arhitectonice ale burgului ardelean.

Cel mai reprezentativ gravor al Blajului, elev al lui Vlaicul, este Petru Papavici Râmniceanul a cărui concepţie artistică, influenţată de cea a înaintaşului său, se distinge, după V. Molin, prin „trei particularităţi distinctive: folosirea elementului autohton, orientarea spre realism şi tratarea grafică stilizantă”. Totodată el este şi „cel mai productiv gravor în lemn de la Blaj” şi un „remarcabil continuator al tradiţiei bizantino-balcanice şi bizantino-ruse”, care îmbină stilul răsăritean cu elemente renascentiste şi baroce occidentale, în realzări grafice de un „accentuat eclectism”.

Astfel, în compoziţiile lui se regăsesc influenţe multiple, cum ar fi cele muntene, de exemplu gravurile din Penticostarul de la 1768 sau din Strastnicul de la 1773 (Intrarea în Ierusalim), unde se poate observa amprenta lui Ioanichie Bakov, dar şi cele moldoveneşti (foaia de titlu a Penticostarului, inspirată de Antologhionul de Iaşi din 1755). Incontestabile sunt şi influenţele ucrainene, ale tipăriturilor de Lvov şi Kiev, din care sunt preluate compoziţii pentru Pilda vameşului şi a fariseului din Triodul de la 1771 (după  Evanghelia de Lvov din 1636), pentru reprezentarea Răstignirii şi a Intrării în Ierusalim, în Strastnicul de la 1773 (după Apostolul de Lvov din 1639), pentru portretele celor trei Părinţi ai Bisericii în Liturghia de la 1775 (după Liturgierul de Kiev din 1620).

Operele fundamentale ale marilor cărturari ai Şcolii Ardelene au văzut însă lumina tiparului în afara spaţiului românesc, la Buda şi Viena. În tipografia „Crăieştii Universităţi” din Buda au ieşit de sub teascuri cele mai multe şi mai importante dintre ele: Retorica lui Ioan Piuariu-Molnar, tipărită în 1798, Observaţii de limba rumânească, gramatica lui Paul Iorgovici, apărută în 1799, Istoria românilor alcătuită de Samuil Micu, în 1806, Hronica românilor, lucrarea lui Gh. Şincai, tipărită în 1808, după ce apăruse fragmentar şi în două Calendare tipărite tot aici, în 1808 şi 1809, operele lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, la 1812, Istoria Bisericii Românilor, în 1813 şi Ortografia română în 1819,  Lesicon romanesc-latinesc-unguresc-nemţesc, cunoscut ca Lexiconul de la Buda, elaborat de Samuil Micu, Petru Maior şi Ioan Teodorovici şi tipărit sub patronajul lui Samuil Vulcan la Buda în 1825. Sub influenţa aceluiaşi curent iluminist, s-au tipărit manuale şi cărţi de învăţătură creştină, precum şi cărţi de cult: Ducere de mână către cinste, în 1798, Aritmetica lui Gheorghe Obradovici, în 1805, Povăţuire către aritmetică, în 1806 şi 1822, Ducere de mână către frumoasa scrisoarea românească, în 1811, Măiestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti, lucrarea lui Gh. Const. Roja, în 1809, alte două scrieri filologice ale lui C. Diaconovici-Loga, Ortografie sau dreapta scrisoare, în 1818 şi Gramatica românească în 1822, Învăţătură creştinească, în 1806, Nicolae Horga Popovici, Oglindă arătată omului înţelept, în 1807, Îndreptări moraliceşti tinerilor foarte folositoare, în 1813, Fabulele lui Dimitrie Ţichindeal în 1814, Povăţuitoriul tinerimii, din 1826, un îndreptar pentru „dreapta citire” al marelui profesor Gh. Lazăr, Diregătoriul bunei creşteri de Damaschin Bojincă, în 1830.

Laicizarea masivă a tiparului, îndeosebi la începutul secolului al XIX-lea se observă în tematica lucrărilor publicate, multe dintre ele fiind cărţi de literatură practică, utilitară, vizând educarea şi civilizarea maselor, dar şi lucrări de beletristică, memorii de călătorie, cărţi de istorie şi geografie, prezentări ale situaţiei provinciilor româneşti. Atrag atenţia primele traduceri din Voltaire, Tragedia lui Oreste, în două ediţii, 1817 şi 1820, din Fénelon, Întâmplările lui Telemah, în 1818, din Salomon Gessner, Moartea lui Abel tot în 1818 (il. 37 – 38), din Pierre Blanchard, Plutarh Nou, în 1819 şi din Johannes Kampe, Descoperirea Americii, în 1816.

O dovadă a legăturilor strânse şi neîntrerupte între cele trei provincii româneşti,  a circulaţiei ideilor şi cărţilor fiecărei epoci, a faptului că Ţările Române şi-au construit şi şi-au afirmat unitatea mai întâi prin cultură, limbă şi credinţă o constituie publicarea unor autori şi a unor lucrări din şi despre spaţiul moldo-valah în centrele tipografice din Buda şi Viena.

O scriere aparte, tipărită în 1826, la Buda, după ediţia pariziană din 1812, este Starea Valahiei şi a Moldovei de Thomas Thornton, rezultat al cunoaşterii nemijlocite a celor două principate valahe, în urma activităţii de cincisprezece ani ca ambasador la Constantinopol.

În aceeaşi oficină maghiară universitară, tot în 1826, se publică memorialul de călătorie al lui Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, operă care proiectează imaginea specificului românesc în contextul civilizaţiei europene. Cu un an înainte în 1825 apăruse Plângerea şi tânguirea Valahiei, scrierea lui Barbu Paris Mumuleanu.

Din seria cvasi-completă, cu numeroase ediţii, a cărţilor liturgice tipărite la Buda (Evanghelie, Octoih, Ceaslov, Catavasier, Acatist, Triod, Catehism, Tipicon, Polustav, Psaltire) trebuie evidenţiată retipărirea, în 1805, cu cheltuiala lui Ioan Piuariu Molnar, a Mineielor apărute la Râmnic, între 1778 şi 1780. 

La Viena, în 1787, este tipărită de către Joseph Kurzbeck, tipograful crăiesc al Curţii, gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu sub titlul Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor gramaticii româneşti, odată cu ediţia de Râmnic.

În tipografia vieneză a grecului Georgios Vendotis au fost date în tipar scrieri în greacă, aparţinând unor cărturari greci, unii profesori de la Academiile domneşti din Ţările Române, sau unor români învăţaţi, formaţi sub influenţa culturii greceşti, precum Introducere în limba elină din 1798 a lui Dimitrie Darvari, Gramatica lui Neofit Duca, în 1804, Istoria Ţării Româneşti a spătarului Mihai Cantacuzino, în 1806. Până în 1830, în capitala imperială a continuat imprimarea de carte grecească în diverse alte tipografii. Au fost publicate de asemenea şi cărţi necesare serviciului bisericesc, demne de menţionat fiind ediţiile duble pentru Ţara Românească şi Moldova din Anastasimatar, Irmologhion şi Teoreticon tipărite în 1823.

În Ţara Românească, în secolul al XVIII-lea, Bucureştiul rămâne centrul tipografic cu cele mai multe oficine, chiar dacă unele au avut o viaţă efemeră, fapt ilustrat şi de volumele din fondul Bibliotecii Academiei care deţine exemplare din întreaga producţie bucureşteană a veacului. Cele mai importante au fost tipografia de la Mănăstirea Sf. Sava, numită şi „Tipografia Şcolii Văcăreştilor”, aparţinând Patriarhiei Ierusalimului, atelier în care a lucrat ca tipograf Stoica Iacovici, între 1723 şi 1742, tipografia de la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, ctitorită de Antim Ivireanul, unde au lucrat Sava ieromonahul şi Stoica Iacovici, tiparniţă care a funcţionat puţină vreme, până în 1722, tipografia Mitropoliei, redeschisă, în 1742, prin strădania lui Dimitrie Pandevici, venit de la Râmnic. Aceasta va rămâne singura oficină bucureşteană în a doua jumătate a secolului şi îşi va continua activitatea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Cărţile de cult rămân în continuare în covârşitoare majoritate, fiind imprimate de aproape toţi tipografii care au lucrat în cadrul tipografiei mitropolitane: Stoica Iacovici (până în 1746), Barbu Bucureşteanul (până în 1756), Iordache Stoicovici (până în 1767), Constantin Râmniceanul (până în 1775), Dimitrie Petrovici (până în 1799), Stanciul Tomovici (Popovici), din 1780 până după 1800, Dimitrie Râmniceanul, în ultimul deceniu al secollui al XVIII-lea, unii dintre ei semnatari şi ai gravurilor. În cadrul acestei uriaşe producţii de carte se impun a fi semnalate Cazaniile lui Ilie Miniat, imprimate în 1742, într-o primă ediţie în limba română (un exemplar cu ex-librisul manuscris al lui Samuil Micu), Mărgăritarele lui Ioan Chrisostom, în a doua ediţie, în 1746, Omiliile lui Macarie Egipteanul, pentru prima dată tipărite în limba română în 1775. De remarcat este şi folosirea ilustraţiilor lui Ioanichie Bacov şi Dimitrie, în tipăriturile primelor două decenii de activitate a tipografiei, gravurile lor fiind reluate, de exemplu, în Liturghierul şi în Triodul din 1746 sau în Antologhionul din 1766. 

 După 1760 cu sprijinul şi îndrumarea Patriarhului Efrem al Ierusalimului şi cu susţinerea domnitorului Alexandru Scarlat Ghica, s-a redeschis şi secţia grecească a tipografiei Mitropoliei, numită  „a neamului ortodox al romeilor”, înzestrată cu materal tipografic nou. Cu cheltuiala şi îngrijirea lui Efrem au apărut cărţi împortante în limba greacă, scrieri de teologie dogmatică şi de gramatică: Mărturisirea ortodoxă, operă emblematică a lui Petru Movilă, în 1767, Manualul despre superioritatea Ierusalimului şi a Sfântului Mormânt a lui Hrisant Notara, retipărire a primei ediţii din 1728, Învăţătura creştinească, în 1768 (il. 39),  un Comentariu la gramatica lui Teodor, scris de ierodiaconul Neofit din Peloponez, acelaşi care alcătuieşte şi Alegere din toată Psaltirea, publicată în 1769, când iese de sub tipar şi Învăţătura ortodoxă a patriarhului Meletie Pigas al Alexandriei, cu îndreptările protosinghelului Chesarie, viitorul episcop de Râmnic.

Către sfârşitul secolului, fraţii Nicolae şi Ioan Lazaru (Lazăr) deschid o tipografie proprie, activă între 1783 şi 1789. Au apărut aici Însemnările fizice de Iosif Misiodax, în 1784, şi un Abecedar grecesc, în 1783. La începutul secolului al XIX-lea, în 1817, domnitorul Caragea permite înfiinţarea tipografiei laice de la Cişmeaua Mavrogheni, din ale cărei tipărituri, Biblioteca Academiei păstrează de asemenea câteva lucrări: în limba greacă, Faptele vitejeşti ale lui Mavrogheni de Emanoil Persianul, în 1789, Descrierea Valahiei, în acelaşi an, scrisă de Friedrich Wilhelm Bauer; în română, la începutul secolului al XIX-lea, sunt tipărite Legiuirea lui Caragea, în 1818, două ediţii de Ceaslov, în 1827 şi 1828, Elemente de filozofie morală de Neofit Vamva, în 1827, o ediţie de Psaltire, Tălmăcirea Sf. Simbol a lui Polyzois Kontos şi  un Dicţionar rus-român, în 1829.

Râmnicul rămâne în continuare un important centru tipografic, de viaţă culturală şi spirituală şi o sursă de carte românească şi pentru românii transilvăneni, în acelaşi timp o şcoală de elită pentru meşteşugul tiparului. În 1724, Episcopul Damaschin sau Damaschin Dascălul redeschide oficina, însă abia urmaşii săi îi vor tipări tălmăcirile la scrierile liturgice care nu fuseseră traduse până la el, traduceri care nu circulaseră decât în manuscrise. Astfel, în perioada episcopatelor lui Inochentie şi Climent, au fost publicate Triodul, în 1731 (şi folosit apoi pentru ediţiile de Bucureşti din 1798 şi de Blaj, la 1800 şi pentru Strastnicul de Blaj de la 1753), Antologhionul (il. 40) apărut în 1737 (din care au fost preluate fragmente şi pentru ediţia mai târzie a Mineielor),  Penticostarul, tipărit în 1743 şi Ceaslovul, în 1745 (il. 41).

Ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea au fost marcate de activitatea celor doi mari Episcopi ai Râmnicului, Chesarie şi Filaret, demni continuatori ai lui Antim Ivireanul şi Damaschin.  Chesarie comandă lui C. Hagi Pop la Sibiu materialele necesare pentru a înnoi seturile de litere şi tipăreşte, între 1776 şi 1780, primele şase volume din seria Mineielor (il. 42), pe lunile octombrie – martie, prima traducere integrală în limba română bazată pe impresionanta operă a lui Dosoftei, Viiaţa şi petrecerea svinţilor, apărută la Iaşi cu aproape o sută de ani în urmă, cât şi pe traducerile lui Radu Greceanu şi ale lui Damaschin. Complexa operă de transpunere în limba română a fost realizată sub coordonarea lui Chesarie de un grup de cărturari monahi din care au făcut parte pe lângă acesta mitropolitul Grigorie, Rafail monahul, Anatolie ierodiaconul, Iordan Cappadochianul şi Filaret, urmaşul lui Chesarie în scaunul episcopal al Râmnicului. Acesta tipăreşte celelalte şase volume, pentru lunile aprilie – septembrie, în 1780, încheind astfel ciclul mineielor. De mare interes sunt şi predosloviile lor, dovezi ale erudiţiei şi spiritului iluminist al lui Chesarie, care, preluând informaţii de la stolnicul Constantin Cantacuzino, dar şi din Enciclopedia franceză, vorbeşte despre originea poporului român, despre domnitorii luminaţi care au sprijinit tiparul şi despre cărţile cele mai importante care au traversat timpurile, reliefând astfel perioadele mai importante ale istoriei Ţării Româneşti până la acel moment.

Spre sfârşitul secolului, în 1787, a fost imprimată la Râmnic o altă scriere esenţială, expresie a epocii iluministe şi a spiritului înnoitor al veacului, Gramatica lui Ienăchiţă Văcărescu, Observaţiuni sau băgări de seamă …, dedicată episcopului Filaret, o primă încercare de a stabili o terminologie de specialitate, prin folosirea unor neologisme pentru desemnarea părţilor de vorbire, a categoriilor gramaticale, a părţilor de propoziţie. Tot el limitează numărul caracterelor chirilice la 33 şi le grupează în vocale şi consoane. Din volumele colecţiei Academiei se remarcă primul exemplar donat de Ianache Văcărescu Şcolii de la Colţea, chiar în anul apariţiei cărţii.

Meşteşugul tipografiei devine în această perioadă în centrul râmnicean o tradiţie de familie, întemeiată de ucenicul lui Ilie Cernavodeanu, Atanasie Popovici Râmniceanu, ai cărui urmaşi au desfăşurat timp de decenii o impresionantă muncă de imprimare de carte, au creat un nou stil de gravură şi au contribuit la organizarea şi deschiderea de noi oficine la Blaj, Sibiu şi Bucureşti.  Fiii lui Atanasie, Ieremia, Mihai, Constantin şi Gheorghe, au lucrat cu toţii ca tipografi, activitatea lor fiind continuată de Constantin Mihailo şi Dimitrie, fiii lui Mihai, şi de Gheorghe şi Nicolae Vlădescu, fii ai lui Dimitrie, succesiunea lor desfăşurându-se într-o surprinzătoare continuitate pe durata unui veac, cu numeroase vârtejuri şi primejdii. Pe lângă ei au trudit alţi iscusiţi tipografi şi editori, unii dintre ei şi talentaţi gravori sau cărturari care au contribuit la corectura şi îngrijirea textelor şi care şi-au desfăşurat activitatea şi în alte ateliere: Dimitrie Pandevici, Vladul Gheorghevici, Lavrentie Dimitrievici ori Rafail de la Hurezi. Cel mai talentat dintre tipografii-gravori ai familiei este Mihai Râmniceanul, cel care semnează ilustraţia  a numeroase cărţi ale serviciului bisericesc: Liturghia din 1733 (pentru care realizează alături de Dimitrios portretele Părinţilor Bisericii, semnatari ai textelor Liturghiei: Sf. Ioan Chrisostomul, Sf. Grigore Dialogul şi Sf. Vasile cel Mare, precum şi portretul Sf. Nicolae sau tema Deisis), Antologhionul din 1737, cel mai bogat ilustrat (Iisus în templu, Naşterea Fecioarei, Scene din viaţa Sf. Nicolae, Sf. Grigore Decapolitul, Sf. Ioan Chrisostom şi Sf. Ioan Evanghelistul, Sf. Paraschiva). O viziune grafică deosebită se conturează şi prin celelalte elemente decorative din foaia de de titlu sau prin frontispicii, viniete şi letrine. 

În Moldova, Iaşiul este singurul centru tipografic important din secolul al XVIII-lea, abstracţie făcând de tipografia Episcopiei Rădăuţilor, care funcţionează numai doi ani, între 1744 şi 1746. Sub domnia lui Constantin Mavrocordat, se deschide în 1743 tipografia lui Duca Sotiriovici, tipograf din Thassos, care va funcţiona până în 1752. Literatura liturgică, religioasă rămâne domeniul predilect, oferind aceleaşi texte pentru slujirea bisericească ortodoxă: Psaltirea (1743 şi 1748), Liturghia şi Triodul  (1747), Octoihul (1749), Sinopsis (1746, 1751), Târnosanie (1752), Rugăciuni (1751), cărţi publicate cu cheltuiala tipografului la început, apoi cu blagoslovenia şi chiar cu cheltuiala mitropoliţilor Nichifor şi Iacob Putneanul.

În 1749 se redeschide Tipografia Mitropoliei, care va fi reorganizată în 1755 de mitropolitul Iacob, prin folosirea materialului tipografic adus de la cele două tipografii amintite anterior şi cu ajutorul tipografilor Sandu Braşoveanu şi Sandul sin Ieremia.

Cărţile tipărite la Rădăuţi, deşi în număr mic, se remarcă prin frumuseţea gravurilor semnate de Grigorie Stan Braşoveanul şi Sandu, fiul lui Ieremia Marco din Iaşi. Ceaslovul imprimat aici în 1745 (il. 43) oferă câteva strălucite exemple de artă a gravurii, de originalitate şi expresivitate în reprezentarea iconografică figurativă din  temele creştine consacrate: Deisis, Apoteoza lui Iisus, Bunavestire, Sf. Nicolae, Îngerul păzitor. 

Finalul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea îl aduc în prim-planul activităţii tipografice pe Mihail Strilbiţchi, polonez de origine, cel care înfiinţează „primul atelier tipografico-editorial manufacturier”, după stabilirea sa la Iaşi în 1756. Închiriază tipografia Mitropoliei, mai târziu, în 1778 şi în 1782 scoate prima carte, o Psaltire. În 1785 îşi deschide propria tipografie, „politicească”, unde tipăreşte cărţi populare (reia în 1796 Istoria lui Alexandru în varianta lui Petru Bart) şi manuale de gramatică. În acelaşi timp continuă să editeze cărţi de cult în tipografia Mitropoliei, până în 1794, când Iacob Stamati începe să subvenţioneze din nou tipografia Mitropoliei. Strilbiţchi se mută la Dubăsari, apoi la Movilău, iar în 1800 oferă o parte din materialul şi utilajul tipografic Mănăstirii Neamţului (cărţile imprimate aici păstrează ilustraţiile lui Strilbiţchi), unde tipografia îşi începe activitatea în 1807. Este nu numai un bun tipograf şi editor, dar şi un înzestrat gravor, realizând alături de fiul şi asociatul său, Policarp, bogata ilustraţie a cărţilor tipărite de el, în atelierul propriu sau la Mitropolie, reprezentări figurative, precum şi frontispicii, letrine, viniete, cea mai cunoscută dintre ele, cu motive florale şi chipuri de îngeri, în stil apusean, purtându-i şi monograma, fiind o adevărată marcă tipografică. Demne de reţinut sunt ilustraţiile originale din Psaltirea şi Ceaslovul de la 1785, Catavasierul tipărit sub patronajul lui Gavril Calimachi, în 1778, Molitvenicul din 1785, cu portretul aceluiaşi mitropolit în odăjdii, reprezentat şi în Prăvilioara din 1784, „una din cele mai frumoase tipărituri ale secolului”, Bucvarele de Dubăsari, 1792 şi Moghilău, 1800,  cu gravuri din ciclul cristic şi marianic, Calendarul pe 112 ani (il. 44), din 1785, inspirat de o tipăritură rusească, cu desene ale tuturor planetelor patronatoare ale zodiilor. Strilbiţchi aduce o viziune nouă, proprie, prin introducerea gravurii în lumini şi umbre şi prin elementele de inspiraţie laică, surprinzând caracteristici locale (de vestimentaţie) şi istorice (reprezentarea personalităţilor timpului).

Fondată în 1807, de mitropolitul Veniamin Costachi, tipografia Mănăstirii Neamţ a fost până la jumătatea secolului al XIX-lea un important centru tipografic şi cultural, indestructibil legat de marii monahi cărturari nemţeni şi de opera lor teologică şi spirituală, fie ea originală sau de traducere a unor texte esenţiale ale literaturii dogmatice, de teologie practică sau de literatură ascetică. Activitatea tipografică a urmărit în primul rând editarea traducerilor în română realizate în secolul anterior sub îndrumarea lui Paisie Velicikovski de călugării cărturari ai Mănăstirii Neamţului, devenită în timpul stăreţiei sale un reper pentru viaţa ascetică şi spirituală, un model de efervescenţă culturală în slujba credinţei şi a răspândirii cuvântului lui Dumnezeu. În primele decenii ale secolului sunt publicate trei scrieri de căpătâi pentru formarea spirituală a oricărui ascet, „nebun întru Hristos: Scara lui Ioan Sinaitul, în 1814, Cuvintele şi învăţăturile lui Efrem Sirul, cuprinse în 3 volume, între 1818-1823 şi Cuvintele şi Învăţăturile lui Isaac Sirul, în 1819.  O altă lucrare fundamentală este ciclul Vieţilor de sfinţi, cele douăsprezece volume fiind tipărite între 1807 şi 1815. Tipăriturile sunt remarcabile şi prin bogăţia şi originalitatea ilustraţiei, semnate, printre alţii de Simeon ierei, Ghervasie monah şi Teodosie monah. Portretul lui Paisie, din Adunare a cuvintelor pentru ascultare (1817) sau reprezentarea Scării lui Ioan Climax sunt gravuri aparte, prin tematică, frumuseţea compoziţiei şi fineţea detaliului. Trebuie subliniată încă o dată şi contribuţia lui Mihail Strilbiţchi la frumuseţea tipăriturilor nemţene, care folosesc ca ilustraţie şi element de decor tipografic creaţiile lui.

O ediţie demnă a fi reţinută este Scrisoarea Moldovei (il. 24) a lui Dimitrie Cantemir, tipărită la Mănăstirea Neamţ, în 1825, a doua lucrare cantemiriană tipărită în spaţiul românesc, după Divanul, apărut la Iaşi, în timpul vieţii domnitorului, în 1698.

Sibiul şi Braşovul au fost în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea alte două centre tipografice importante şi în acelaşi timp,  centre de cultură care au menţinut cele mai strânse legături cu ţările române de dincoace de Carpaţi, în ceea ce priveşte tipărirea şi difuzarea cărţii româneşti pe cale comercială. Prin circulaţia cărţii, graniţele politice dintre cele trei ţări române nu au constituit obstacole pentru propagarea ideilor naţionale culturale, pentru transmiterea spiritului european al veacului. Se poate afirma că tiparul şi difuzarea cărţilor au contribuit la conturarea unui climat cultural românesc unitar al celor trei provincii, în ciuda separării poltice şi a diversităţii influenţelor.

La Sibiu cea mai cunoscută şi mai prolifică în imprimarea cărţilor româneşti este tipografia lui Petru Bart şi a fiului său, Ioan Bart, unde, începând cu 1788, s-au imprimat cărţi de cult, manuale, dar şi primele tipărituri conţinând cărţi populare şi texte laice: Viaţa şi pildele lui Esop, în mai multe ediţii (1795, 1802, 1807), Viaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino …, în 1799, Alexandria sub titlul Istoria a Alexandrului celui Mare, în 1794, Istoria despre Arghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă a lui Ion Barac, în 1801, Istoria Sindipii filosofului, 1802. Tot la Sibiu se publică două lucrări fundamentale pentru normarea şi modernizarea limbii române: Gramatica românească a lui Radu Tempea, în 1797 şi Gramatica lui Ion Heliade-Rădulescu, tipărită cu cheltuiala lui Scarlat Rosetti, în 1828. În aceeaşi tipografie a lui Petru Bart apar două manuale ale lui Dimitrie Eustatievici, destinate „pruncilor neuniţi” (elevilor ortodocşi): Ducere de mână sau Povăţuire cătră aritmetică, în 1789 şi Scurt izvod pentru lucruri de obşte şi de chilin în scrisori de multe chipuri, în 1792.

În Sibiu a funcţionat şi atelierul lui Martin Hochmeister, care a imprimat pentru o scurtă perioadă cărţi în limba română, cu caractere latine. Orientarea a fost mai ales către bibliografia şcolară, abcedare sau dicţionare (ABC sau bucoavnă în 1783, două ediţii de Dicţionar german-român ale lui Ioan Molnar, în 1810 şi 1822, o lucrare a lui Nicolae Montan, Orthoepia latina, latino-valachica, hungarica, germanica et serbo-valachica, în 1826). Pe lângă acestea au apărut şi  Acatistul alcătuit de Samuil Micu-Klein, în 1801 şi piesa lui Pietro Metastasio, Ahilefs la Schiro, în 1797.

La Braşov, oraş cu vechi ateliere tipografice, apare la începutul secolul al XVIII-lea, în 1733, primul calendar românesc (il. 45), tradus „de pe cel sârbesc” de preotul Eustache Grid şi „în stambă nouă dat” de Petcu Şoanul. Cea mai importantă tipografie în epocă rămâne cea a lui Georg von Schobeln (preluată apoi de fiul său Francisc), închiriată în 1804 de fraţii Boghici pentru imprimarea de cărţi româneşti. Ei vor înzestra oficina cu caractere noi şi îi vor aduce ca tipografi pe M. Dürr, Johann Friedrich Herfurt, Johann August Herfurt şi Johann Henning. Fondul Bibliotecii păstrează majoritatea tipăriturilor braşovene editate de fraţii Constantin şi Ioan Boghici, o serie diversă, incluzând cărţile bisericeşti tradiţionale: Molitvenic (1811), Octoih (1805, 1810), Psaltiri, în variante de text mai vechi (1810) sau în versificarile mai noi ale lui Ion Barac (1807, 1816) şi a lui Ion Prale (1827), Ceaslov (1806), Catehisis mic (1807), precum şi Bucoavne (1816)  sau cărţi populare (Floarea darurilor, în  1807 şi 1808) şi lucrări originale, aşa cum este cunoscuta şi des tipărita scriere a lui Ion Barac, Istoria preafrumosului Arghir … , în  1809, ori Patimile şi moartea a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în stihuri, de Vasile Aaron, în 1805.

Ilustrând cinci secole de tipar în spaţiul românesc, colecţia de carte românească veche a Bibliotecii Academiei este cea mai mare din ţară, conţinând aproape toate cărţile tipărite în perioada 1508 – 1830. Ea ilustrează continuitatea, timp de jumătate de mileniu, a activităţii tipografice, parte integrantă a procesului care a desăvârşit conştiinţa naţională şi identitatea spirituală a românilor. Deschiderea de noi tipografii, formarea meşterilor şi dezvoltarea meşteşugului care adesea devine artă, împrumutarea modelelor occidentale sau răsăritene într-un efort de sincronizare şi progres, traducerea unor texte fundamentale de literatură liturgică, laicizarea tiparului, diversificarea cărţii tipărite, modernizarea în spirit şi formă a cărţii sunt numai câteva din etapele acestui sinuos şi epopeic parcurs.

Colecţia de carte românească veche este prezentată integral în cadrul bazei de date ORB (catalog on-line), care include fişe de descriere bibliografică pentru fiecare titlu, conţinând date esenţiale despre toate exemplarele existente la o cotă, precum şi un link de imagine, care permite consultarea integrală a fiecărei tipărituri, excepţie făcând lucrările deţinute de B.A.R. numai în copii fotografice.