Ctitorie a domnului Țării Românești Neagoe Basarab (1512-1521), Mănăstirea Curtea de Argeș este o capodoperă a arhitecturii medievale, dar și cea mai valoroasă construcție de arhitectură bisericească din România. Radu de la Afumați (1522-1529) a continuat lucrările și a desăvârșit pictura, în 1526.

Avariată de incendii, cutremure și prădată de mai multe ori, biserica a fost supusă de-a lungul timpului mai multor lucrări de restaurare. Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș a fost restaurată de Matei Basarab (1632-1654), care a reclădit și turnul clopotniței de la intrare. Lucrări de reparații a făcut și Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești (1678 – 1688), în 1682. 

De-a lungul timpului, lucrările întreprinse asupra bisericii episcopale de la Curtea de Argeş au fost numeroase, unele fiind înregistrate de inscripţiile săpate în paramentul faţadelor. Pisania din stânga accesului consemna faptul că, la 1682, biserica se găsea într-o stare de degradare avansată: „…den greşeala meşterilor au den umezeala vremilor, început-au a să strica temelie şi scara şi a să muta petrile de la locul lor!’ Şerban Cantacuzino îl trimitea pe ispravnicul său Dona Pcpano cu meşteri „de au dres toată stricăciunea, întărind pietrile, în tot chipul cu fier ca să poată sta cu tărie. Cel care a condus lucrările a fost pietrarul moldovean Grigorie Cornescul – boiernaş caracterizat în Letopiseţul Ţării Moldovei ca foarte meşter de scrisori, de săpături în piatră şi alte lucruri.”

În 1761, o inscripţie de lângă altar menţiona faptul că zugravii Stan şi Iacov, fiii preotului din Răşinari, interveniseră asupra picturii. Mai târziu, după Războiul Ruso-Turc (1769-1774), în 1781, a fost încheiată înlocuirea învelitorii de plumb a bisericii. Avariile produse în timpul cutremurului din 1802 au determinat noi reparaţii, doar în interiorul bisericii, începute în 1804 de primul episcop argeşean, Iosif (1793-1820). Spre jumătatea secolului al XIX-lea, se lucra pentru dregerea stricăciunilor produse de seismul din 1838, intervenţiile puse în aplicare având în bună măsură un caracter distructiv. In această etapă, incinta pierdea casele domneşti şi cele două paraclise de pe latura de est, pentru a face loc noului seminar, rămas nefinalizat. În 1866 ardea vechiul seminar aflat la sud de incintă, iar în 1867 alte două incendii afectau chiliile, clopotniţa, paraclisul vestic şi interiorul bisericii.

Începerea studiilor, a planurilor şi a devizelor restaurării bisericii episcopale a fost aprobată de Al. I. Cuza prin decretul din 1863. Printr-un ordin ministerial, arhitectul Gaetano Burelly era însărcinat cu elaborarea cercetărilor preliminare, fară vreun rezultat concret până la implicarea lui Filip Montoreanu în 1870. Sub coordonarea acestuia s-au desfăşurat lucrările lui Karl Storck la soclul de piatră, în aceeaşi etapă fiind ridicate schelele exterioare şi interioare.

În 1874, la iniţiativa ministrului cultelor Titu Maiorescu, Guvernul se adresa arhitectului francez Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc, care îl trimitea la Curtea de Argeş pe colaboratorul său Anatole de Baudot, fost membru al Commission des Monuments Historiques din Franţa. Cei doi elaborau un raport amănunţit privitor la intervenţiile de restaurare necesare, pentru conducerea şantierului fiind recomandat arhitectul André-Emile Lecomte du Nouy şi, pentru lucrările care priveau pietrăria, Pierre Decasse. Şantierul a reînceput în 1875.

Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș a fost refăcută în forma de astăzi între 1875-1886, la inițiativa regelui Carol I, după planurile arhitectului francez Andre Lecomte de Nouy. Această refacere, absolut necesară, a avut însă parte și de critici, mai ales datorită faptului că a modificat ansamblul mănăstirii, prin înlăturarea zidului fortificat de la exterior și prin demolarea marii clopotnițe ridicate de Matei Basarab. Pictura a fost refăcută de fratele arhitectului și terminată în 1885. Fragmente din pictura originală pot fi văzute în palatul episcopal din incinta mănăstirii și la Muzeul Național de Artă din București. Mănăstirea a fost resfințită la 12 octombrie 1886.

Arhitectul francez a condus în România restaurarea a cinci monumente importante: Curtea de Argeş între 1875-1880, bisericile Trei Ierarhi în 1882 şi Sfântul Nicolae în 1888 la Iaşi, Sfântul Dimitrie în 1889 la Craiova şi biserica Mitropoliei din Târgovişte în 1890. Însă, de departe, cea mai cunoscută realizare este necropola regală de la Curtea de Argeş. Acest monument, reprezentativ pentru arta medievală românească, a devenit un simbol al Ţărilor Române, constituind chiar modelul pavilionului provinciilor danubiene la Expoziţia Universală din Paris, în 1900. Deciziile arhitecturale luate de André Lecomte du Nouy în opera de restaurare a monumentelor din România au făcut obiectul unor nenumărate polemici, chiar din timpul lucrărilor. Reproşul principal care i s-a adus se referă în primul rând la decoraţia interioară a bisericii Curtea de Argeş, unde fresca de origine, pictată în 1526 de Dimitrie Zugravu (uneori numit şi Dobromir ot Târgovişte), care se găsea într-o stare de distrugere avansată, a fost înlocuită printr-o pictură modernă, în gustul secolului al XIX-lea.