“Divina Commedia“

Capodopera lui Dante, „Divina Commedia”, alegorie în versuri de o precizie şi forţă dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306şi terminată cu puţin timp înainte de a muri. Titlul iniţial dat de autor a fost „Comedia”, adjectivul „divina”, folosit de Boccaccio în lucrareaTrattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediţie din 1555. Împărţită în trei secţiuni („Inferno”, „Purgatorio”, „Paradiso”), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlneşte cu personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuţi sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea şi după criterii subiective (poetul îi întâlneşte în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern şi Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înţelepciunii. Beatrice – fiinţa pe care a adorat-o – fiind instrumentul voinţei divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis – acolo unde înţelege că iubirea mişcă sori şi stele (l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secţiune cuprinde 33 de cântece, cu excepţia primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în „terţete” (terza rima).

Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral şi mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creştine medievale. „Divina Commedia” este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei interioare prin înţelepciune şi dragoste.