România în epoca regelui Carol al II-lea

Oglinda României Întregite

Ideea unei expoziții dedicate domniei regelui Carol al II-lea (1930-1940) poate să reprezinte o adevărată provocare. Pe de o parte, renumele fiului lui Ferdinand I Întregitorul este departe de acela al părintelui său. Începutul și sfârșitul domniei lui Carol al II-lea au însemnat adevărate crize, pe o scenă a vieții politice interne și internaționale foarte agitată, iar perioada de zece ani în ansamblul său, privită prin prisma politicii suveranului, este una critică. Pe de altă parte, în al doilea deceniu interbelic s-a atins culmea dezvoltării României de până atunci, în toate domeniile de activitate. Evident, această apreciere este și ea discutabilă, dar nu se pot contesta marile realizări din acei ani. În România interbelică s-au construit drumuri, căi ferate, clădiri monumentale, locomotive, vagoane, macarale, avioane, a înflorit comerțul, s-a întărit moneda, a fost instruită armata de uscat, s-au reorganizat marina și aviația. Regele Carol al II-lea a fost, ca toți suveranii României, membru de onoare al Academiei, pe care a sprijinit-o copios sub aspect material. Noile universități românești de la Cluj și Cernăuți și-au dat măsura valorii lor naționale și europene tot în deceniul de domnie a regelui Carol al II-lea. Țara a participat la schimbul internațional de valori, la marile expoziții mondiale, iar Bucureștiul, împodobit cu clădiri noi și cu evenimente remarcabile, și-a consolidat renumele și supranumele de „Micul Paris”. Din păcate, anii de după 1930 au fost caracterizați și prin ascensiunea grupărilor fasciste, deopotrivă în Europa și în România, ca și prin accentuarea revizionismului care a condus la mutilarea țării noastre și la Al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, Garda de Fier nu a ajuns la putere în România în timpul domniei regelui Carol al II-lea, deși anumite formațiuni cu programe de extremă dreaptă ridicate la guvernare, ca și mai multe legi antisemite puse în practică au umbrit scena politică românească, în anii de autoritate personală („dictatura regală”) exercitată de suveran între anii 1938-1940.

De asemenea, trebuie recunoscut că nu controversatul rege a făcut cultura românească interbelică. Însă suveranul a știut să joace adesea rolul unui mare patron al culturii, al unui mecenat. În această strălucire culturală, Fundațiile Regale au avut, fără îndoială, o menire de prim rang. Regele Carol al II-lea a ținut mult la ctitoriile sale culturale, cum au fost „Revista Fundațiilor Regale” și „Editura Fundațiilor Regale”. Mihail Sebastian a fost multă vreme redactor al revistei, până când decretele antisemite i-au retras dreptul la semnătură. Printre colaboratorii permanenți ai revistei, începând din anul 1934, s-au numărat Nicolae Iorga, Adrian Maniu, Victor Eftimiu, Barbu Brezianu, Valeriu Marcu, Emanoil Ciomac, Mircea Eliade, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran. Rubrici specializate au fost ținute, între alții, de Șerban Cioculescu și Constantin Noica. În 1939, după revenirea în țară, Nicolae Steinhardt a lucrat ca redactor la „Revista Fundațiilor Regale”, de unde a fost înlăturat în 1940.

Oglinda țării de atunci, cu reflexele sale luminoase și întunecate, nu este, în esență, opera regelui, ci a națiunii române și se cuvine să ne-o asumăm. Regele, ca orice suveran, este însă simbolul acelei lumi. Fotografiile de epocă sau cele actuale, ca și celelalte mărturii cu realități din deceniul aflat în atenție, vorbesc mai bine decât cuvintele. De aceea, expoziția de față, rod al inițiativei doamnei Cătălina Macovei, șefa Cabinetului de Stampe, Muzică și Hărți a Bibliotecii Academiei Române și al muncii unui admirabil colectiv condus de doamna Adriana-Natalia Bangălă, nu este doar una de restituire realistă și de prețuire sobră și cumpătată a unui cap încoronat, ci și de celebrare a puterii de creație a poporului român. Sincere felicitări tuturor! 

10 octombrie 2019

Ioan-Aurel Pop