Vestigii arhitecturale în colecţia fotografică Tzigara-Samurcaș

Achiziționată în anii 1960-1961 de la familie, colecția fotografică Alexandru Tzigara-Samurcaș găzduită de Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române cuprinde aproximativ 4000 de fotografii și peste 1000 de clișee fotografice. Dacă o bună parte din clișeele pe sticlă sunt reproduceri după tablouri, majoritatea fotografiilor pe suport de hârtie reprezintă atât obiecte de cult, detalii de decorație arhitecturală, edificii publice și religioase fotografiate in situ, cât și  planuri și relevee fotografiate după publicații tipărite, preponderent din spațiul României Mari, dar și din străinătate, construind o arhivă iconografică variată, dar concludentă, extrem de utilă pentru un entuziast și neobosit istoric de artă precum profesorul Alexandru Tzigara-Samurcaș.

Varietatea colecției este dată și de diversitatea tehnicilor fotografice prezente în această arhivă. De la fotografii pe hârtie sărată, tehnică vetusă, arar utilizată după 1880, la pozitive pe hărtie albuminată și până la fotografii cu gelatino-bromură pe hârtie mată, ultimile putând fi datate mai ales după 1910 și predominând cantitativ, diversitatea colecției conducând la trasarea câtorva concluzii esențiale.

Fotografiile din arhivă pot fi împărțite în două grupuri distincte după criteriul personalității fotografului. Există un grup relativ redus ca număr, care cuprinde atât fotografiile în tehnici anterioare celei cu gelatino-bromură, cu o posibilă datare într-o perioadă de timp în care Al. Tzigara-Samurcaș ar fi fost prea tânăr să fie autorul lor, dar și  fotografiile ce prezintă semnături certe de atelier; în plus toate au acel je ne sais quoi al fotografului profesionist – modul de încadrare al subiectului, modul de tratare al luminii, prezența uneori a cartonului pe care este cașerată hârtia fotografică. 

Un al doilea grup, ce primează din punct de vedere cantitativ, este constituit din fotografii de mici dimensiuni, pe hârtie mată cu gelatino-bromură, ce vădesc un accentuat interes pentru valoarea strict documentară și mai puțin pentru strictele reguli ale artei fotografice (încadrări incorecte ale subiectului, prin tăierea repetată a unei turle, sau a unei ferestre, dar accentul pus asupra unui ancadrament sculptat, sau a unui mod de aliniament al cărămizilor). Dacă la acestea adăugăm prezența unor mici defecte de supra- sau subexpunere, faptul că tocmai dintre aceste fotografii fac parte și copiile fotografice după relevee și planuri arhitecturale publicate, dar mai ales faptul că fotografiile acestui grup numeros sunt prezente adesea într-un remarcabil număr de dublete, ne îndreptățește să le atribuim direct lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, care după toate mărturiile, a fost un pasionat și fecund fotograf amator.

Nu este deloc de mirare că tocmai aceste fotografii-martor documentar, reproduse în dimensiuni mici în mod voit, au fost montate pe coli de carton organizate arhivistic după criteriul numelui edificului și al localității de apartenență. Motiv pentru care în expoziția de față au fost păstrate planșele montate ale arhivei.

Ar fi greu de minimalizat importanța arhivei fotografice Tzigara-Samurcaș pentru o istorie iconografică a arhitecturii din România Mare. Acolo unde a fost posibil, au fost expuse fotografii din colecția prezentată care să înfățișeze simultan aspecte pre- și post- unui proces de renovare al unui monument, căutându-se edificii cât mai diverse din toate spațiile românești: Muntenia, Moldova, Bucovina, Basarabia, Maramureș, Transilvania și Oltenia. Modificarea, reinterpretarea, alterarea, reconstrucția, renovarea, dar și ruinarea și, chiar, demolarea, unui edificiu din spațiul carpato-danubiano-pontic sunt termeni cu care istoria ne-a învățat, dar este un proces încă în evoluția și după 1990; organizatorii au încercat, în măsura posibilitățiilor, să evidențieze acest aspect măcar la nivelul fișelor analitice, în lipsa unor fotografii contemporane care să fie alăturate fotografiilor de arhivă prezentate.